Prima pagină Sporturi

Unul k doi

Marc Ulieriu | 10.06.2006 | ● Vizualizări: 339
Unul k doi     Unul k doi + zoom
Galerie foto (1)

Il cheama Horia Colibasanu, are 29 de ani si in viata de zi cu zi este dentist la Spitalul Municipal din Timisoara. Nu e nici inalt, nu are nici supermuschi, nici fite, e un banatean pirpiriu si mucalit, cum ii sade bine oricarui locuitor al orasului de pe Bega. Ce treaba avem noi cu el? Ei bine, Horia este primul roman care s-a suit pe K2 (8.611 m), cel mai dificil varf al planetei (asa, cam de cinci ori mai nasol decat pleasca aia de Everest) si tot primul roman care a urcat pe Manaslu (8.163 m), cel de-al optulea varf, ca inaltime, din lume.

A vrut sa renunte

In ziua de varf pe Manaslu, la 29 aprilie a.c., Colibasanu a vrut sa renunte de doua ori. Prima oara la 6.800 m, la doua noaptea, la numai o ora de la plecare, cand mainile au inceput sa-i inghete. Era neobisnuit de frig la acea altitudine (minus 40 de grade C), iar vantul batea foarte tare. A doua oara, era pe la 8.000 si ceva de metri, la mai putin de un ceas de varf. Dupa 9 ore de ascensiune, extenuat si ca vai de mama lui, timisoreanului i-a trecut prin cap sa se intoarca. Dar, spre deosebire de hotul acela din banc care sare 99 de garduri si hotaraste ca nu-l mai poate sari si pe ultimul, Colibasanu a tras un pui de somn... dupa care a mers mai departe.

Cum e la mare inaltime?

De obicei, greu, pentru ca nu este oxigen, iar vanturile si gerurile sunt aspre. De asemenea, e neplacut pentru ca mancarea nu-i grozava si, cel mai adesea, nu sunt decat barbati pe acolo... desi Reinhold Messner, cel mai de succes alpinist din lume, merge tot timpul cu prietena lui. Si a reusit foarte multe.

Ce cauti tu pe munte?

Asta e o intrebare pe care si eu mi-o pun din cand in cand si, de fiecare data, raspund diferit. Probabil, libertatea de a-ti lua o luna-doua lumea in cap, poate setea de perfectiune, plus acea senzatie sublima pe care o ai vreme de cateva secunde, atunci cand ajungi obosit pe varf si stii ca „ai dat-o“, ca pur si simplu mai bine – adica, alpinistic vorbind, mai sus – nu se poate.

Este alpinismul un sport solitar sau de echipa?

Alpinismul este clar un sport de echipa, in special catararea. Alpinismul de altitudine, in schimb, are o mica problema, si anume ca la peste 7.000 de metri nu se pot face salvari, pentru ca nu poti duce pe cineva in spate atunci cand abia te mai duci pe tine. Iar elicopterele nu zboara mai sus de atat. Asa ca regula e simpla – trebuie sa te bazezi pe tine insuti, iar o echipa se formeaza in scopul sporirii sanselor de a ajunge pe varf. Pe Manaslu, eu am facut echipa cu spaniolii Iñaki Ochoa si Jorge Echocheaga; ne schimbam, la fiecare 15 minute, in fata, la facut urme in zapada pana la genunchi. De unul singur mi-ar fi fost imposibil.

Care sunt elementele-cheie prin care se diferentiaza Manaslu de K2?

Manaslu este cu 400 de metri mai scund si nu are caderi de pietre. Are, in schimb, mai multe avalanse, e mai mult de mers la altitudine, pe niste platouri al dracului de lungi, zapada e imensa, iar vremea – deosebit de proasta. Nu fusese urcat de 3 ani, la fel ca si K2. Asta spune ceva.

Atat pe K2, cat si pe Manaslu, ti-ai finalizat ascensiunea in conditii dramatice. Cu toate astea, sunt convins ca, in doi ani de zile cel mult, o sa incerci iarasi sa abordezi un optmiar. Esti masochist?

In mod sigur nu sunt masochist: am facut ordine in echipament dupa expeditie si, cu toate ca am gasit o gramada de corzi, nu am dat peste nici un bici si peste nici o pereche de catuse. Acum nu as pleca nici mort de la iarba verde, din muntii nostri, dar am eu presimtirea ca alpinismul e boala lunga. Teoria  ar fi ca, in mecanismul uitarii, apare o selectie si, dupa o vreme, lucrurile neplacute se sterg si raman cele placute. In plus, sa fim seriosi: satisfactia de pe varf nu se compara cu aceea de a castiga un meci de fotbal cu prietenii. 

Pe Manaslu ai adormit 20 de minute chiar in timpul asaltului final (sa-ti fie rusine!). Ce visezi la 8.000 de metri?

Recunosc, am adormit, dar nu am facut-o din lene, nu a fost „a nap“ la ora 10.00. Pur si simplu nu ma mai tineam pe picioare si nu mai vedeam bine. De visat, am visat banalitati – plaje insorite cu palmieri si cu personalul aferent & wind-surfing. La cate am tras ca sa dorm acolo, cred ca meritam visul acesta.

In jurnalul tau de expeditie de pe www.horiacolibasanu.ro ziceai la un moment dat ca preferatul tau este Kanchenjunga. De ce?

Pentru ca e la fel de dificil ca si K2, cu doar 12 metri mai mic, si nu are nimic comercial, in comparatie cu Everestul, de exemplu. In plus, este un varf foarte sever, poate chiar mai sever decat K2.

Care este cea mai neplacuta chestie care ti s-a intamplat vreodata pe munte?

Pe K2 am mers noaptea cu Fane Tulpan si a inceput sa ninga ca de Craciun, iar in 2 ore au inceput sa curga avalansele. Mai aveam 3 ceasuri de mers, dar nu vedeam decat la 3-4 metri imprejurul nostru si auzeam cum trec avalansele pe langa noi. A fost horror, au fost vreo zece si asteptam in fiecare clipa sa fim inghititi. Ma simteam de parca eram in fata plutonului de executie. 

In afara de Himalaya, unde ai mai vrea sa te sui?

As merge in America de Sud – am vazut ca sunt munti superbi acolo. Dar m-as duce si in Fagaras, la o tura de creasta. Mie, sincer, imi place foarte mult pe munte la noi in tara si, daca am avea optmiari, nu as mai pleca niciunde.