Prima pagină Stiinta

Meseria mea e riscul

Mihaela Stanescu 10.10.2008 | ● Vizualizări: 530
Meseria mea e riscul     meserie, pericol, risc, profesionist, sarpe, uragan, deseuri toxice, vulcan, cercetator pe animale + zoom
Galerie foto (6)

„Pa, draga! Plec la munca si… nu stiu daca ma mai intorc!“ Suna rau, foarte rau. E o realitate dura: unii oameni merg la slujba perfect constienti ca, dupa usa, ii poate astepta personajul cu coasa. Harsti! De cele mai multe ori, acesta rateaza, fiindca oamenii in chestiune sunt profesionisti si stiu sa se fereasca. Dar, uneori, mai si nimereste. Mihaela Stanescu va prezinta cateva dintre aceste profesii primejdioase.

Vulcanolog

In aparenta, nu e chiar periculos – doar cercetatorii n-or fi atat de nebuni incat sa stea la gura craterului cand erupe vulcanul, nu-i asa? Asa o fi, numai ca, uneori, vulcanii pot erupe pe neasteptate. Te duci linistit, crezand ca ai de-a face cu un vulcan inactiv (cel putin pentru moment si in viitorul apropiat, de vreme ce nimic nu prevesteste o eruptie). Dar, odata ce ai ajuns acolo, pamantul se cutremura, vazduhul rasuna de bubuituri apocaliptice, iar din conul vulcanului izbucneste un val de fum, cenusa si pietre. Exista oameni carora li s-a intamplat asta si care au pierit de pe urma acestei intamplari. Exista si altii care – miraculos – au supravietuit si inca mai sunt in stare sa descrie cosmarul prin care au trecut.

Stanley Williams, profesor de vulcanologie la Universitatea din Arizona, SUA, este unul dintre cei care au scapat cu viata (chiar daca nu tocmai nevatamat) dintr-o astfel de eruptie-surpriza. In 1993, in timp ce colecta mostre de roci de pe panta vulcanului columbian Galeras – crezandu-l inofensiv pentru moment –, colosul a erupt cu totul neasteptat, ucigand pe loc sase cercetatori si trei turisti. Colegii vulcanologi ai lui Williams aflati mai aproape de crater au fost pur si simplu pulverizati. Williams a avut timp sa o ia la fuga, sub o ploaie de pietre, dar bucatile de roca scuipate de vulcan l-au ajuns din urma. Cercetatorul s-a ales cu ambele picioare rupte si cu o fractura deschisa a craniului, fiind necesare operatii chirurgicale complicate pentru indepartarea fragmentelor de roca patrunse in creier. Williams a supravietuit si chiar si-a reluat activitatea, predand din nou si efectuand noi cercetari pe teren, inclusiv la Galeras, dar inca mai are dificultati. La inceputul fiecarui an scolar, isi avertizeaza studentii asupra problemelor sale de sanatate – uneori, are momente de confuzie chiar in timpul cursului –, determinate de traumatismul cerebral. Intamplarea i-a ajutat pe savanti sa inteleaga mai bine anumite fenomene vulcanice si sa caute metode mai precise de a prevedea eruptiile. Iar profesorul Williams avertizeaza ca excursiile pe care oamenii le fac in preajma vulcanilor activi – din temeritate si spirit de aventura – sunt un joc de noroc cu moartea insasi.

CERCETATOR PE ANIMALE

Este vorba despre cei care fac studii de biologie, medicina, farmacie etc. pe animale de laborator. Ca poti fi muscat de maimute ori zgariat de sobolani, asta e nimic pe langa ceea ce ai de suportat din partea unor organizatii care lupta pentru drepturile animalelor. Cele mai extremiste dintre aceste grupari recurg la amenintari fatise, la practici de intimidare a oamenilor de stiinta implicati in cercetari pe animale si chiar la acte care merg pana la distrugerea proprietatii. Profesorul Michael Conn, specialist la Centrul National de Cercetari asupra Primatelor de la Universitatea din Oregon, SUA, a simtit pe pielea lui ce inseamna sa devii tinta urii acestor grupari, atunci cand a mers la un interviu pentru un post la Universitatea din Florida. A primit scrisori de amenintare in care era calificat drept vivisectionist, iar la sosirea in Florida, a fost intampinat la aeroport de un grup de protestatari. Alti manifestanti au facut scandal in fata Universitatii in timp ce se desfasura interviul, motiv pentru care institutia a facut apel la politie pentru a-l insoti pe profesorul Conn la plecare.



In 2007, membri ai uneia dintre cele mai extremiste organizatii, Animal Liberation Front (ALF), au inundat subsolul casei unei cercetatoare, Edythe London, de la UCLA (University of California, Los Angeles), implicata in studii privind dependenta de nicotina, efectuate pe maimute. Ulterior, in 2008, casa ei a fost tinta unui atac cu bomba. Si alti oameni de stiinta din SUA au avut de-a face cu extremismul violent al Animal Liberation Front, suportand consecintele unor actiuni care au implicat amenintari la adresa lor si a copiilor lor, geamuri sparte, aruncarea cu pietre in masini si plasarea de cocteiluri Molotov. Nici in Europa nu lipsesc astfel de incidente. In Marea Britanie, la sfarsitul anilor ‘90, cea mai insemnata tinta a fost prof. Colin Blakemore, presedintele Consiliului de Cercetari Medicale, impreuna cu familia sa. La locuinta profesorului a fost trimis un plic – adresat copiilor sai – care continea ace infectate cu HIV. La ora aceasta, multi dintre extremistii britanici se afla in inchisoare si, prin urmare, manifestarile violente nu mai sunt atat de frecvente; in SUA, insa, situatia e din ce in ce mai rea.

Daca protestele pasnice, oricat ar fi de intense, se bucura, in general, de sustinere din partea populatiei si chiar a autoritatilor, in schimb, lupta cu mijloace violente dusa de ALF a determinat Departamentul pentru Securitate Interna al Statelor Unite sa califice actiunile organizatiei drept terorism local. Ceea ce ingreuneaza depistarea si punerea sub acuzare este faptul ca ALF nu este o organizatie alcatuita conventional, cu sefi si subalterni, ci opereaza prin mici grupari locale formate pentru o anumita misiune. Dar aceasta particularitate dauneaza si organizatiei, deoarece, cu toate ca membrii cunoscuti ai ALF sustin in continuare ca gruparea respinge violenta, multe dintre actiunile soldate cu mari distrugeri sunt revendicate de ALF. E foarte posibil insa ca ele sa fie opera unor tineri anarhisti care profita de inexistenta structurii formale a ALF pentru a pune la cale, de capul lor, atacuri pe care le atribuie apoi organizatiei.

VANATOR DE URAGANE

Orice pilot de avion incearca sa evite furtunile, exceptie facand aceia care nu doar ca nu se feresc din calea lor, ci chiar le cauta. Evident, e vorba despre niste piloti cu totul speciali ai unui avion cu totul special: asa-numitul vanator de uragane (Hurricane Hunter), o aeronava destinata culegerii de date in timpul marilor furtuni, date care urmeaza a fi folosite in studii stiintifice si pentru prognozarea evolutiei uraganelor.
Metoda este utilizata in Statele Unite ale Americii, o tara cu mari posibilitati materiale si, in acelasi timp, foarte expusa uraganelor. Prin urmare, acolo s-au dezvoltat sisteme sofisticate de predictie si monitorizare a evolutiei capriciilor vremii, sisteme care beneficiaza de cele mai avansate dotari tehnice. Zborurile au loc cu ajutorul unor aparate echipate cu sonde ce inregistreaza permanent date – umiditatea, forta vantului etc. – si le comunica Centrului National pentru Uragane. Din echipajul vanatorului de uragane face parte si un meteorolog, care foloseste informatiile inregistrate si pe cele comunicate de la sol pentru a ghida aeronava prin furtuna, in scopul evitarii zonelor cu maxima turbulenta.

Dr. Jim McFadden e veteran al unor astfel de misiuni, avand la activ peste 350 de zboruri. Cat de dificila este o asemenea meserie nici nu mai trebuie explicat cu amanunte. Dr. McFadden isi aminteste de cea mai grea dintre misiunile sale – una in care chiar a vazut moartea cu ochii. Intamplarea a avut loc deasupra Atlanticului de Nord, in vreme ce „vanatorii“ zburau prin inima unui uragan, la 1.000 de metri altitudine. Avionul lor era un Orion P-3 solid si de incredere, dotat cu 4 motoare. Totusi, cu acea ocazie, vremea i-a venit aparatului de hac: in mai putin de trei minute, trei dintre motoare s-au oprit. Ulterior, defectiunea a fost explicata prin faptul ca particulele de apa sarata se ridicasera mult in atmosfera, ajungand pana in propulsoarele aeronavei. Avionul a inceput sa piarda din inaltime, pentru deschiderea parasutelor n-ar mai fi fost timp si, oricum, cei de la bord se aflau in mijlocul unui uragan. In clipa aceea, toti au fost convinsi ca vor muri. Si, totusi, cand se aflau la doar 250 m deasupra oceanului, s-a intamplat miracolul: pilotii au izbutit sa reporneasca motoarele si avionul s-a intors la baza cu tot echipajul teafar – cel putin din punct de vedere fizic. Unii dintre membri au fost atat de traumatizati de aceasta intamplare, incat au refuzat ulterior sa mai zboare. McFadden insa a izbutit sa-si invinga frica si a patruns inca de multe ori in inima furtunilor. Doar varsta l-a mai potolit, determinandu-l sa se ocupe mai mult de coordonarea de la sol a misiunilor, in calitate de expert tehnic. Dar continua sa zboare, ca sa se mentina in forma.

„MULGATOR“ DE SERPI

De la descoperirea importantei veninului de sarpe in prepararea unor medicamente, indeletnicirea de crescator de serpi si cea de specialist in studiul acestor reptile au devenit si ele foarte importante din punct de vedere economic si social. Dar valoroasele substante continute de veninul serpilor isi au pretul lor – si nu e vorba numai de bani. A umbla cu serpii este o operatiune foarte periculoasa, mai ales cand vine vorba despre asa-zisa „mulgere“ a acestor animale – recoltarea veninului lor. Putini sunt cei care au scapat nemuscati, pentru ca un accident e oricand posibil. Recomandari de la un specialist, dr. Bryan Grieg Fry, de la Universitatea din Melbourne, Australia: trebuie sa cunosti foarte bine speciile de serpi, pentru a-i deosebi pe cei veninosi de cei inofensivi; sa le cunosti comportamentul; sa stapanesti tehnicile de lucru si, mai ales, sa nu te bazezi niciodata pe presupuneri, nici sa nu te iei dupa altii. Dr. Fry da ca exemplu tragicul accident intamplat unuia dintre prietenii sai: in Asia, un localnic i-a adus un sac de panza in care, i s-a spus, se afla un sarpe-lup, neveninos. Increzator, prietenul profesorului Fry a bagat mana in sac si a scos-o cu un sarpe agatat de ea. Numai ca nu era un sarpe-lup, ci un exemplar de Bungarus sp., al carui venin este de 16 ori mai toxic decat al cobrei. Imprudentul a murit 24 de ore mai tarziu. Fry insusi a fost muscat de 24 de ori de catre serpi veninosi din diverse specii (in Australia traiesc cele mai multe asemenea specii). Cel mai periculos accident a implicat un exemplar de sarpe dungat din specia Hoplocephalus stephensi, al carui venin blocheaza coagularea sangelui, putand duce la hemoragii fatale. Internat in spital, Bryan Fry s-a gandit foarte serios sa se lase de meserie. Dar, de indata ce s-a simtit mai bine, s-a razgandit si, la putin timp dupa aceea, si-a dat doctoratul cu o teza tocmai despre specia al carei venin fusese gata sa-l omoare. Mai mult decat atat, ulterior si-a brevetat si inventia – un medicament pe baza de venin de Hoplocephalus stephensi, destinat tratatmentului insuficientei cardiace congestive.

SCAFANDRU... IN IAD

Intr-o lume plina de deseuri toxice, asa cum e, din pacate, lumea in care traim, se intampla adesea ca aceste deseuri sa ajunga unde nu trebuie. Si atunci e nevoie de cineva care sa se duca sa vada despre ce este vorba si, eventual, sa intervina. Nu oricine poate face asta. Scufundarea in conducte de canalizare sau in reactoare nucleare, in zone oceanice unde s-au produs deversari de produse toxice – toate acestea reprezinta norma obisnuita a asa-numitilor hazmat divers (unde haz si mat vin de la hazardous material, materiale periculoase). Numele meseriei arata clar cat de primejdioase sunt misiunile incluse in fisa postului acestor scafandri superspecializati. Despartiti de pericol – care ii inconjoara din toate partile – doar printr-un strat subtire de cauciuc vulcanizat, ei inoata prin cele mai groaznice amestecuri, riscand in orice moment, in cazul in care in costumul etans ar aparea o fisura cat de mica, sa fie expusi unor toxine sau microorganisme ce le-ar pune viata in pericol. Exista firme specializate care au ca angajati astfel de scafandri, dupa cum exista si o mica elita de profesionisti care lucreaza „la stat“, mai exact in cadrul unor organisme guvernamentale, cum ar fi, in SUA, Agentia de Protectie a Mediului (EPA). Aceasta institutie are propriii ei scafandri, antrenati chiar in cadrul agentiei prin programe speciale si care se implica de obicei in misiuni legate de protectia mediului si de sanatatea publica. Oamenii acestia traiesc sub amenintarea constanta a deteriorarii costumelor si sunt avertizati permanent sa se fereasca de ceea ce ar putea produce rupturi ale stratului protector: bucati de tabla cu margini taioase, aschii etc. Infectii ale pielii, dermatite, infectii ale urechilor sunt pericole grave care-l pandesc pe ghinionistul scafandru a carui firava armura de cauciuc a fost strapunsa.

Dar si cand costumul iti ramane intact, tot pot aparea pericole – in situatiile care te obliga sa intri in contact cu mediul daunator din jur, in incercarea de a ramane in viata. Alan Humphrey, unul dintre scafandrii EPA si director al Operatiunilor Speciale, isi aminteste de un incident petrecut in urma cu cativa ani, cand echipa sa culegea mostre de azbest si alte chimicale dintr-un submarin scufundat. Doi dintre scafandri au intrat intr-o camera a motoarelor, unde miscarea produsa de ei a tulburat sedimentele depuse, facandu-le sa se imprastie in apa. Vizibilitatea a devenit zero si cei doi n-au mai reusit sa gaseasca iesirea. Singura solutie a fost sa-si scoata aparatele de respirat si rezervoarele de aer, pe care i le-au pasat lui Humphrey printr-o deschidere intr-un perete despartitor. Abia asa, despovarati de aparate, au reusit sa iasa din capcana.
Intamplarea a fost un semnal de alarma, ducand la o revizuire a procedurilor legate de intrarea in si iesirea din spatii stramte. Altminteri, Humphrey e mandru de recordul scafandrilor EPA: mai mult de 30.000 de scufundari fara accidente grave. Ii place latura neconventionala si aventuroasa a profesiei sale, iar la imputarile sotiei – care ii reproseaza ca nesocoteste pericolele – raspunde ca s-ar scranti la minte daca ar trebui sa-si petreaca tot timpul intr-un birou.