Home » Travelling » La tranta cu uriasii Elvetiei

La tranta cu uriasii Elvetiei

Publicat: 09.11.2007
Pentru un alpinist, o ascensiune in Alpi reprezinta, mai presus de toate, un test de experienta si maturitate. Indiferent de traseul abordat, depasirea barierelor fizice, dar mai ales a celor psihice, duce la o mai buna cunoastere a sinelui si, de ce nu, la depasirea propriilor limite.

5 august 2007, ora 06.00 dimineata. Ma opresc din catarare pe o treapta ingusta de stanca si privesc fascinat cum uriasul pinten al varfului Mat­ter­horn se aprinde in lumina rasaritului. Universul de gheata in care ma aflu incepe sa prinda viata si simt mangaierea razelor de soare pe obraji. Suntem la 3.600 de metri inaltime, pe creasta estica a masivului Weisshorn (4.506 m), unul dintre cele mai inalte si mai dificile varfuri din Alpi. Mica noastra expeditie a inregistrat primul succes in urma cu doua zile, cand am atins varful Breithorn (4.164 m) impreuna cu doi buni prieteni, Gabriel Florescu si Mihai Cernat. Pierduseram doua zile in camping ascultand ploaia cum bate furios in panza cortului, dar in a treia zi de cand ne aflam in Elvetia norocul ne-a suras, iar vremea ne-a permis o ascensiune rapida, de aclimatizare, pe Breithorn. Pe domul varfului, ne-am imbratisat fericiti, admirand imensa mare de nori din care se ridica semet urmatorul nostru obiectiv: Weisshorn.

Ziua de dupa ne-a prins urcand sub povara rucsacilor catre cabana Weisshorn, punctul de plecare spre creasta estica a varfului cu acelasi nume. Dupa mai bine de cinci ore de ascensiune sub un soare ucigator, am ajuns la cabana si ne-am montat cortul pe ghetar, langa baza peretelui. Weisshorn este considerat de multi cel mai dificil patrumiar din Alpi, fiind cotat AD. Desi pune mai multe probleme decat celebrul lui vecin, Matterhorn, varful Weisshorn este in continuare destul de rar vizitat de alpinisti, fapt care il face si mai atractiv pentru noi. Drumul lung de acces si diferenta mare de nivel de la cabana pana pe varf fac din Weisshorn un adversar redutabil, chiar daca dificultatea tehnica impusa nu este foarte mare, conform standardelor din prezent. In acea noapte somnul a venit greu, caci eram framantati de emotii si de nerabdare.

Ora 03.00 AM. Plecam de la cort. Ne legam in coarda doar la inceput, pentru depasirea unui horn inalt si expus, apoi merge fiecare in ritmul lui. Vremea e perfecta, lumina stelelor ne ghideaza pe uriasa panta de zapada care duce catre creasta estica. Ascensiunea nu este foarte dificila, dar e destul de riscanta, mai ales ca urcam la liber, fara corzi. Fiecare inainteaza pierdut in propria lume, concentrat la urmatoarele prize pe care le are in fata ochilor. Timpul trece imperturbabil si, deodata, observam cum cerul incepe sa se lumineze la orizont, intr-un extraordinar spectacol de culori. Muntii din jur iau foc rând pe rând si ramanem muti in fata maretiei naturii. In astfel de momente, uiti de toate necazurile – oboseala, stres, probleme cotidiene – si te simti una cu muntele. Explozia de sentimente care ma incearca nu poate fi descrisa in cuvinte, stiu doar ca ma intorc mereu catre lumea muntilor mai ales pentru astfel de momente. Totusi, aparitia Soarelui are pentru alpinisti si o latura deloc incântatoare: avalanse­le. Zapada si stancile, blocate de inghetul din timpul noptii, sunt fragi­li­zate de lumina calda a Soarelui si pun in real pericol viata din jurul lor. Avem grija sa ramanem mereu pe linia crestei, evitand pe cat posibil culoarele. Deodata, auzim zgomotul specific unei avalanse de pietre si ne adapostim cu totii. Ma fac cat pot de mic, lipindu-ma de stanca, si simt cum un bolovan imi trece milimetric pe langa cap, atingandu-mi rucsacul. Ufff, am scapat! Continuam ritmic urcusul si, la 08.30, atingem in sfarsit Frühstuckplatz (3.916 m), locul unde creasta estica intalneste creasta somitala a Weisshorn-ului. Aici anali­zam atent progresele pe care le-am facut si constatam ca ne-am mis­cat destul de incet, asa incat timpul necesar atingerii varfului si intoarcerii in siguranta a devenit insuficient.

Eu ma decid sa renunt. Este o hotarare grea, dar, din punctul meu de vedere, cel mai mult conteaza experienta, nu varful in sine. Simt ca, in conditiile actuale, riscul de a continua este mai mare decat cel de a cobori singur. Si apoi muntele va fi intotdeauna acolo. Gabi si Mihai sunt decisi sa conti­nue, asa ca ne luam ramas-bun si ii privesc cu inima stransa plecand mai departe. Coborarea am facut-o singur. Am ajuns la cort dupa doua ore de descatarare riscanta. Prietenii mei au reusit sa depaseasca toate obstacolele cu care i-a intampinat creasta finala si au atins varful in jurul pranzului. A urmat pentru ei o coborare plina de peripetii. Au revenit la corturi dupa 18 ore de la plecare, fericiti de reusita. In alpinism, linia care separa viata de moarte este una extrem de subtire, orice decizie putandu-te arunca foarte usor pe cealalta parte a ei. Analiza pericolului este extrem de importanta pentru orice alpinist, iar gradul de risc acceptabil variaza de la o persoana la alta. De aceea vor exista intotdeauna oameni care aleg sa se intoarca si altii care decid sa continue. Dupa cum spunea marele alpinist american Ed Viesturs: „Sa atingi varful e optional, sa te intorci viu este obligatoriu!“ Keep on climbing!

Foto: Radu Simion

 

Urmărește DESCOPERĂ.ro pe
Google News și Google Showcase