Prima pagină Travelling

Pe Muntele Alb

Redactia Descopera.ro | 01.15.2007 | ● Vizualizări: 534
Pe Muntele Alb     Pe Muntele Alb + zoom
Galerie foto (7)

Ascensiunea pe Miage, fata salbatica si ascunsa a Mont Blanc-ului, este o experienta rezervata in special iubitorilor de solitudine.

In august, doi alpinisti romani au reusit traversarea masivului, peste varf, dinspre Italia spre Franta: Alex Gavan si Matei Laudoniu. Cel dintai ne povesteste peripetiile prin care au trecut.

28 august 2005. In timp ce strabat ultimii metri inspre refugiul Goûter, aflat intr-o buza de prapastie, la 3.817 metri altitudine, o oboseala placuta incepe sa mi se coboare in tot corpul. Pe creasta de deasupra refugiului, corturile alpinistilor care incearca ascensiunea Mont Blanc-ului pe partea franceza sunt luminate de ultimele raze ale Soarelui cu dinti.

Vantul bate usor, zapada inghetata scrasneste aspru sub apasarea coltarilor si totul in jurul nostru este scaldat in culoarea sangerie a Soarelui, o culoare care imi este atat de familiara sus, in muntii mari, si totusi atat de diferita de fiecare data. De o buna bucata de vreme, pe masura pierderii de altitudine, nici eu si nici Matei, partenerul meu de tura, nu mai zicem nimic. Este unul dintre acele momente atemporale in care se creeaza o disponibilitate sufleteasca extraordinara, cand reusesti sa fii 100% sincer cu tine insuti, si asta te face sa te poti cufunda deplin in propriul sine…

…dupa 14 ore de efort prelungit, Imi arunc pioletul in zapada si apas pentru ultima oara pe declansatorul batranului meu aparat foto. Ca de fiecare data, click-ul pe care il produce Nikon-ul are un efect relaxant asupra mea. Astazi a fost o zi lunga – la 5 dimineata ne aflam la 3.000 de metri, dupa-amiaza eram pe varf, iar acum, la 7 seara, am reusit traversarea masivului dinspre partea italiana spre cea franceza. Am urcat pe Monte Bianco si am coborat de pe Mont Blanc.

Cu ai sai 4.808 metri, cel mai inalt munte din Europa de Vest strajuieste frontiera dintre Franta si Italia. De fapt, varful propriu-zis se afla in totalitate in partea franceza, Italiei revenindu-i ceva mai scundul Mont Blanc de Courmayeur (4.748 m), aflat cam la o jumatate de kilometru spre sud-est. Pentru alpinisti, importanta Muntelui Alb nu sta neaparat in altitudinea sa, cat in faptul ca este punctul culminant al unui masiv care a reprezentat principalul spatiu de dezvoltare a alpinismului inca de la aparitia acestui sport.

Pe 8 august 1786, un vanator de capre negre si culegator de cristale, Jacques Balmat, impreuna cu doctorul Michel Gabriel Paccard din Chamonix, reuseste sa intre in istorie realizand, in premiera, ascensiunea varfului. Aceasta data este considerata ziua de nastere a alpinismului. Granitul de foarte buna calitate din care este format masivul a determinat ca, in timp, majoritatea celor mai buni alpinisti din lume sa-si faca ucenicia in acest loc. De asemenea, atat stilurile de catarare care s-au dezvoltat pe Mont Blanc, cat si etica muntelui nascuta aici au fost mai apoi extrapolate in ascensiunile din marii munti ai lumii.


In Muntele Alb, exista patru rute clasice care ating varful. Cele trei deschise pe partea franceza cunosc vara un trafic intens, fiind renumite pentru aglomeratia de pe traseu. A patra a fost deschisa pe partea italiana, in 1890, de catre Achille Ratti. Preot, profesor de teologie, director al Bibliotecii Ambrosiana din Milano si al celei de la Vatican, dar si un experimentat alpinist, autor al mai multor premiere in Alpi, Ratti a fost numit cardinal in 1921.
Un an mai tarziu, italianul a fost inscaunat Papa, sub numele de Pius al XI-lea. Ruta Papei este mai putin umblata, din cauza faptului ca necesita un „mars de apropiere“ destul de lung, o diferenta apreciabila de altitudine ce trebuie urcata in ziua ajungerii pe varf (1.737 m), plus mersul peste ghetari puternic crevasati. Salbatica si ascunsa, supranumita de unii Mica Himalaya, fata Miage este rezervata iubitorilor de solitudine, fiind exact genul de experienta pe care eu si Matei o cautam.

Pe 26 august, am pornit din Courmayeur, am strabatut, printre morene imense, interminabilul Glacier du Miage de la un capat la altul, iar apoi am inceput un urcus sustinut catre refugiul Gonella (3.071 m) – drum greu, scari infipte in hornuri, lanturi, pasaje expuse si, din cand in cand, bubuituri infundate ale stancilor care cadeau din pereti.

Orice ascensiune pe un munte mare incepe dimineata extrem de devreme, ca sa ai timp suficient de intoarcere dupa atingerea varfului. Nici Mont Blanc nu face exceptie de la aceasta regula. La Gonella, „micul dejun“ se serveste la miezul noptii, pentru a se facilita plecarea in ascensiune in jurul orei 1 sau 2 noaptea.

De pe 27 august, vremea este mizerabilA, ceva nedefinit intre lapovita si ninsoare, cand cu stropi, cand cu fulgi mari si grei. Pana la toaleta si inapoi te faci fleasca. La 03.40 se aud fosnete in dormitor. Echipa italienilor se pregateste sa plece. S-o fi indreptat vremea? Matei iese afara: stele. Ma trezeste, apoi ii trezeste si pe cei cativa englezi cu care ne imprieteniseram. Mancam si ne pregatim echipamentul. In jurul orei 05.00, plecam ultimii din refugiu, fara sa ne lipim de nimeni, catre varf. Foarte tarziu. Cu lanternele frontale aprinse, mergem la coltari si piolet, legati in coarda.

Urcam pe Glacier du Dôme, intr-un zig-zag continuu, ocolind cu mare grija crevasele care acum, la sfarsitul verii, au capatat dimensiuni periculos de mari. Din cand in cand, testam rezistenta podurilor de zapada cu betele de schi. Ne simtim excelent, mergem intr-un ritm sustinut si, in curand, ajungem din urma prima echipa, care pornise cu ceva vreme inaintea noastra. Dupa trei ore, atingem Col des Aiguilles Grises, o data cu primele raze de Soare. Urmam traseul catre Piton des Italiens, apoi, pe o creasta ca o lama de cutit, ajungem in apropierea Dôme du Goûter (4.304 m), pe care il ocolim prin dreapta si intersectam traseul francez in apropierea bivuacului Vallot.De aici, ultimele trei ore pana pe varf: de-a lungul crestei Bosses (presarata cu o gramada de cornise), lasam la stanga Rochers de la Tournette si, pe o zapada peste care s-a format o crusta consistenta de gheata, urcam incet, dar intr-un ritm constant, ultimele doua sute de metri. De la Vallot, vantul ne insoteste tot timpul. In varf se ajunge pe o creasta destul de expusa, unde o oprire in piolet, in cazul unei alunecari, este putin probabila. Suntem, in sfarsit, sus, pe platforma varfului.

De aici nu mai e decAt de coborAt. Peste tot in jurul nostru este o mare de nori si, oriunde ai arunca privirea, e o priveliste uluitoare: cat vezi cu ochii, numai munti colturosi. Vantul bate turbat, trebuie sa tip la Matei ca sa ne putem auzi. Sunt fericit ca ma aflu pe varf, dar, pe moment, nu pot sa ma relaxez, pentru ca urmeaza coborarea, iar majoritatea accidentelor se intampla la coborare, cand, din cauza oboselii, a altitudinii si a betiei urcarii varfului, poti lasa garda jos, poti deveni neatent… Dar click-ul aparatului meu si lumina mistica a apusului imi aduc aminte ca am ajuns deja la refugiu. Peste cateva zile, plecam spre Cervino. Pentru o noua provocare…

D-journal. Aiguilles grises
» Pe partea sud-vestica a Mont Blanc-ului. Dôme de Miage (planul departat dreapta, 3.568 m), Aiguille de Bionnassay (planul departat stanga, 4.052 m), Aiguilles Grises (planul apropiat 3.676 m), precum si muntii care sunt peste tot unde intorci privirea ofera o priveliste coplesitoare.
» Scapati din labirintul de crevase al Glacier du Dôme, alpinistii urca in creasta pe zapada inainte de rasaritul Soarelui, pentru a scapa de amenintarea avalanselor.

» Prinsi intre un culoar de avalansa si o crevasa imensa. Pe o vreme foarte rea, in timpul retragerii de pe creasta Tournette, am ajuns la concluzia ca probabilitatea unei avalanse care sa se abata peste noi este mai scazuta decat probabilitatea unei alunecari – foarte posibila daca am fi incercat sa coboram ghetarul, dupa aproape 24 de ore de nesomn. De aceea, pe Glacier du Mont Blanc ne-am oprit si, intr-un con de avalansa, am sapat cu pioletul un bivuac. Unde ne-am odihnit.

D-journal. Mont Blanc summit
» Intotdeauna cand privesc din confortabilul fotoliu de acasa fotografiile, simt ca intreaga energie a momentului este concentrata in punctul acela mic care urca, cu pasi de melc, din ce in ce mai sus. Ultimele sute de metri pana pe varf le-am parcurs contra unui vant taios, care nu ne-a parasit decat dupa ce am coborat in Col du Dôme (4.240 m). Punctul somital pare aproape, dar de fapt se afla la doua ore distanta de noi.
» O ascensiune rapida, fara pauze prea lungi, cu 1.737 de metri diferenta de nivel la urcare si 1.000 de metri diferenta de nivel la coborare, ne-a scutit de riscul raului de altitudine, care apare, de obicei, la peste 3.000 de metri.D-journal. AIguille du Goûter
» In viata, poti sa vezi zeci de apusuri, insa de fiecare data experienta este alta: azi e un nor in plus, maine – unul in minus; azi esti cu cineva, maine poti fi singur. Important e sa-ti pastrezi sufletul deschis, sa poti vedea de unde vine lumina cea buna. Langa Aiguille du Goûter (3.863 m), crestele luminate ne arata calea catre refugiu.
» Pe Mont Blanc, ca de altfel pe orice varf, nu poti zabovi o eternitate. La un moment dat trebuie sa cobori. Ramai insa cu luarea-aminte a celui care a putut sa priveasca dincolo de margine chiar si numai pentru o clipa. Matei coboara pe creasta expusa de sub varf.
» Dupa un varf inalt, pe care, de cele mai multe ori, ajungi printre sfichiurile taioase ale vantului, merge intotdeauna un vin de calitate. Insa la Grapperia din Courmayeur este foarte complicat sa poti face repede o alegere.

D-journal. Cervino
» Cervino (sau Matterhorn, 4.478 m) este unul dintre muntii-simbol ai Alpilor. Am incercat sa-l urcam pe creasta Leone, dar, pe la 4.000 de metri, am hotarat sa renuntam din cauza putinului timp pe care l-am fi avut pentru intoarcere dupa atingerea varfului. Iar ideea unui bivuac in perete nu era ademenitoare pentru nici unul dintre noi.
» Rapel dupa rapel, Matei coboara creasta Leone inspre refugiul Carrel .
» Vremea pe Cervino e extrem de schimbatoare. Aproape zilnic, la sfarsitul verii, incepand de pe la amiaza, o ceata deasa acopera jumatatea superioara a muntelui.

Climbing mountains Outside is climbing mountains Inside
» Una dintre putinele fotografii in care fotograful a devenit subiect: Alex Gavan in ultima regrupare inainte de a cobori de pe creasta Leone.
» Anul trecut, alpinistul roman a organizat si expeditia Nexcom Khan Tengri 2004, atingand solo varful Chapaev (6.130 m) si urcand pana la 6.400 m pe Khan Tengri (7.010 m), dupa care, din cauza vremii nefavorabile, a decis ca e mai bine sa renunte.
» Site-ul proiectului CloudClimbing poate fi accesat la adresa: www.cloudclimbing.ro.
» Pentru expeditia de pe Mont Blanc, Alex multumeste Codecs, Zitec, La Strada si revistei Descopera.

Fotografii: Alex Gavan, Matei Laudoniu.
Tag-uri: Muntele Alb | Mont Blanc

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI