Pe Muntele Alb

In Muntele Alb, exista patru rute clasice care ating varful. Cele trei deschise pe partea franceza cunosc vara un trafic intens, fiind renumite pentru aglomeratia de pe traseu. A patra a fost deschisa pe partea italiana, in 1890, de catre Achille Ratti. Preot, profesor de teologie, director al Bibliotecii Ambrosiana din Milano si al celei de la Vatican, dar si un experimentat alpinist, autor al mai multor premiere in Alpi, Ratti a fost numit cardinal in 1921.
Un an mai tarziu, italianul a fost inscaunat Papa, sub numele de Pius al XI-lea. Ruta Papei este mai putin umblata, din cauza faptului ca necesita un „mars de apropiere“ destul de lung, o diferenta apreciabila de altitudine ce trebuie urcata in ziua ajungerii pe varf (1.737 m), plus mersul peste ghetari puternic crevasati. Salbatica si ascunsa, supranumita de unii Mica Himalaya, fata Miage este rezervata iubitorilor de solitudine, fiind exact genul de experienta pe care eu si Matei o cautam.

Pe 26 august, am pornit din Courmayeur, am strabatut, printre morene imense, interminabilul Glacier du Miage de la un capat la altul, iar apoi am inceput un urcus sustinut catre refugiul Gonella (3.071 m) – drum greu, scari infipte in hornuri, lanturi, pasaje expuse si, din cand in cand, bubuituri infundate ale stancilor care cadeau din pereti.

Orice ascensiune pe un munte mare incepe dimineata extrem de devreme, ca sa ai timp suficient de intoarcere dupa atingerea varfului. Nici Mont Blanc nu face exceptie de la aceasta regula. La Gonella, „micul dejun“ se serveste la miezul noptii, pentru a se facilita plecarea in ascensiune in jurul orei 1 sau 2 noaptea.

De pe 27 august, vremea este mizerabilA, ceva nedefinit intre lapovita si ninsoare, cand cu stropi, cand cu fulgi mari si grei. Pana la toaleta si inapoi te faci fleasca. La 03.40 se aud fosnete in dormitor. Echipa italienilor se pregateste sa plece. S-o fi indreptat vremea? Matei iese afara: stele. Ma trezeste, apoi ii trezeste si pe cei cativa englezi cu care ne imprieteniseram. Mancam si ne pregatim echipamentul. In jurul orei 05.00, plecam ultimii din refugiu, fara sa ne lipim de nimeni, catre varf. Foarte tarziu. Cu lanternele frontale aprinse, mergem la coltari si piolet, legati in coarda.

Urcam pe Glacier du Dôme, intr-un zig-zag continuu, ocolind cu mare grija crevasele care acum, la sfarsitul verii, au capatat dimensiuni periculos de mari. Din cand in cand, testam rezistenta podurilor de zapada cu betele de schi. Ne simtim excelent, mergem intr-un ritm sustinut si, in curand, ajungem din urma prima echipa, care pornise cu ceva vreme inaintea noastra. Dupa trei ore, atingem Col des Aiguilles Grises, o data cu primele raze de Soare. Urmam traseul catre Piton des Italiens, apoi, pe o creasta ca o lama de cutit, ajungem in apropierea Dôme du Goûter (4.304 m), pe care il ocolim prin dreapta si intersectam traseul francez in apropierea bivuacului Vallot.