Prima pagină Travelling

Vietnam, Fire and Ice

Redactia Descopera.ro | 09.05.2007 | ● Vizualizări: 278
Vietnam, Fire and Ice     Vietnam, Fire and Ice + zoom
Galerie foto (13)

Un Vietnam clocotind de contrarii, rafinat si visceral, zbuciumat si teapan, guraliv si solemn- asa il veti gasi in cele ce urmeaza, in incantatoarea, alerta si profunda interpretare a lui Voicu Bojan.

La inceput au fost chinezii. S-au instalat comod vreme de vreo mie de ani. S-au infruptat din toate, iar la plecare au lasat, ca amintire, budismul. Apoi au venit francezii. Au avut treaba cu infrastructura, opiul, arhitectura coloniala si alfabetul. I-au scos din schema japonezii, in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial. Japonezii voiau doar orez si carbune. Apoi s-au bagat pe fir americanii. Voiau cu orice pret victoria rapida si zdrobitoare asupra comunistilor. Vreme de aproape zece ani, au testat pe pielea vietnamezilor tot soiul de arme interzise. Au bombardat tot, cat i-au tinut curelele.

Apoi, intr-o buna zi, au plecat. Cu orgoliul ranit, au intors spatele, lasand in urma o rana deschisa. Vietnamezii, ca de obicei, au ramas locului, dar fracturati intre nord si sud. S-au batut intre ei si, in cele din urma, s-au reunificat, formand o noua natiune. Ca sa nu-si iasa din mana in materie de razboi, proaspata Republica Socialista Vietnam a invadat Cambodgia, unde Pol Pot, in numele dreptatii, isi facea de cap omorand cam un sfert din propriul sau popor. Vietnamezii au stat acolo zece ani.

Intr-un final, Pol Pot si ai sai au plecat spre nord, prin paduri, lasand in urma o alta rana deschisa si vreo opt milioane de mine antipersonal, majoritatea nedetectate pana azi. Incepand cu anii ’90, vietnamezii se linistesc in sfarsit si se pun pe renovat. Primul lucru pe care il fac – trantesc in Hanoi un mausoleu gigantic, de marmura, in dulcele stil clasic comunist. Tatuca Lenin murise in 1924, dar Unchiul Ho (Si Min), proaspat intors de la Moscova ca agent comunist, se simtea cum nu se poate mai in putere si punea la cale Liga Tineretului Revolutionar Viet­namez.


Dupa mai bine de 40 de ani, in plin razboi cu americanii, sanatatea Unchiului Ho a inceput sa dea rateuri. Atent ca de obicei, Vu Ky, secretarul sau credincios, trimisese deja la Mos­co­va, pe furis, trei medici, la speciali­zare in tehnici de imbalsamare. Azi, in 2007, in miezul mausoleului, intr-o lumina galbuie, intr-o racla de sticla, pazit de soldati inarmati pana in dinti si invaluit intr-o boare proaspata de aer conditionat, Unchiul Ho isi doarme linistit somnul de veci, in timp ce pe afara stau frumos la coada sute de turisti de toate natiile, dornici sa dea o tura solemna pe la capataiul sau.

Doua luni pe an, mausoleul este inchis, pentru ca unicul sau locatar se afla in deplasare la Moscova pentru intretinere, fapt ce ne dovedeste ca fratii rusi nu le-au spus chiar toate secretele celor trei medici vietnamezi trimisi la speciali­zare in tehnici de imbalsa­mare. Vazandu-i trupul uscativ, chipul ca de ceara si barbuta rara, am avut pentru o clipa impresia ca zbuciumata istorie a acestui popor a inghetat pentru totdeauna. Dar intre timp, afara, istoria isi facea nestingherita de cap si se tesea pe mai departe, de data asta intr-o noua urzeala. Vietnamul de azi pare un paradox controlat.

Cineva, undeva, izvorand dinspre stanga, face ceva, aparent fara sa stie ce se petrece in dreapta. Un sistem de guvernare comunist inchide ochii si se lasa cu buna stiinta subminat din interior de o economie de tip capitalist. Victoria asupra americanilor, in 1975, a generat o explozie de aroganta a liderilor comunisti, care erau pe atunci convinsi ca totul este posibil. Dar luna de miere a tinut doar vreo saptamana.


 



 

Visul de prosperitate al acestui popor de supravietuitori mai avea de asteptat pana sa depaseasca faza crizei acute de locuinte, a cartelelor la zahar, orez sau stamba si a purceilor crescuti in baie, la bloc. Comunismul a ramas doar o ideologie la nivel declarativ, care trebuia discret deconstruita, un vis tulbure ce trebuia cumva uitat.

Cu toate acestea, panourile stradale care impanzesc si azi un Vietnam conta­minat de imaginarul comunist raman verticale, ca niste repere morale – o fetita-pionier alearga tinand in mana un carnet cu note de 9 si 10, un electrician conecteaza un stecar cat el de mare la o priza gigantica si da astfel lumina la tot cartierul, un porumbel alb cu burta si cu frunze de cires inflorit in cioc vesteste pacea mondiala, o tanara inginera cu privirea oteloasa si cu pumnul ridicat tine in mana un caiet de planuri, probabil cincinale, in timp ce din spate se iteste noul cartier de blocuri; culoarea rosie domina fundalurile, iar secera si ciocanul sunt sinonimele unei revolutii obosite, in care nimeni nu prea mai crede.

Ho Si Min devine nume de oras, trimitand in negura istoriei vechiul Saigon, figura lui este intruchipata pe tricouri in ipostaza revolutionara a lui Che Guevara, iar sepcile cu steagul rosu si steaua galbena-n frunte devin foarte trendy. Turistii, saracii, le-ar cumpara, dar, cand sa scoata dolarii din buzunar, constata ca sepcile nu le intra pe cap, fiind fabricate pentru scafarliile mult mai mici ale confratilor vietnamezi.

Anii ’90 aduc in sfarsit dezghetul economic, ridicarea embargourilor, dar nu si bunastarea visata. Anuntat ca un nou tigru asiatic, plin de dinamism si avant economic, Vietnamul ramane in continuare o fosta/viitoare speranta a relansarilor de orice fel, o tara de altfel teribil de vie, deopotriva naiva si dezinvolta, plina de candoare si de contraste, care imi aminteste pe undeva de poemul lui Robert Frost Fire and Ice.

Simpla incercare de a traversa o strada in Saigon devine metafora perfecta a acestei lumi – ai facut doar un pas de pe trotuar si te trezesti in mijlocul unui suvoi isteric de motorete, claxoane, masini, ricse, precupete si biciclete printre care pare imposibil sa te strecori. In ciuda agresiunii aparente, tot ce trebuie sa faci e sa te incredintezi trecerii, sa privesti inainte si sa o pornesti spre cealalta parte, cu pas masurat si egal. Metamorfoza e totala, iar suvoiul devine parca scut protector.

Cu figurile imobile, inexpresive, ascunsi dupa mastile lor antipoluare, ca intr-un dans tematic, toti te ocolesc de parca te-ar imbratisa; claxoanele capata mai degraba sensul unui salut prietenos si, deodata, te trezesti cum nu se poate mai viu pe trotuarul opus, cu inima zbatandu-ti-se pe sub tricou precum pupaza din tei.

Acesta este Vietnamul meu personal – un tableau vivant in tonuri contrastante, o forfoteala continua punctata de o suspecta lentoare, care ma trimite la „repausul dominical” caragialean. O agitatie permanenta, o rumoare tonica, o cultura a strazii, o lume extravertita care isi spala cu seninatate rufele nu in familie, ci pe trotuar, acolo unde de altfel si mananca, se roaga, socializeaza, face comert, bea ceai, se tunde sau doar sta si se uita. Cartierul vechi din Hanoi este poate chintesenta acestui spatiu.




Organizat dupa sistemul medieval al breslelor, Hang Quat este un areal urban forfotitor, dinamic, insa gene­ros contaminat de un imobilism rural si de o lene cu iz balcanic. De pe bal­co­nasul minuscul al casei de oaspeti unde stau (o cladire foarte ingusta si inalta cam de trei etaje), vad in strada o piata improvizata. O femeie pazeste cu solemnitate doua pulpe de pui puse intr-o farfurie de tabla drept pe asfalt; cand apare politia pietei, se stre­coara ca un tipar pe stradutele in­guste, doar ca sa reapara imediat din alta directie. Are privirea atenta, se misca iute, e o fiinta atoasa, incordata si totusi calma. Isi vinde iute marfa si dispare printre scutere, carucioare incarcate cu legume si peste proaspat.

Mai incolo, cativa barbati stand pe vine joaca un soi de table, impasibili la vacarmul de langa ei. Peste drum, o frizerie improvizata, cu oglinda agata­ta de un gard, isi asteapta clientii. De jur-imprejur, pe jos, pe mese, pe scaune – fructe, peste proaspat, creveti, halci de carne cruda, banane prajite, mirodenii, fum si aburi de mancare printre care trebuie sa te strecori avand mereu grija pe unde calci. Printre toate si toti ma intorc mereu la el – la Croitorasul cel Viteaz, singurul punct fix din Univers, centrul de echilibru al Cartierului Vechi din Hanoi.

L-am vazut din prima zi, mi-a placut si deopotriva m-a intristat, pentru ca mi-am dat seama imediat ca nu-l voi putea fotografia cum trebuie, caci unghiul era prost si erau prea multe elemente parazitare in cadru. Unele lucruri se multumesc a fi doar privite. De oriunde as veni, la orice ora, ma intorc la el, e acolo si seara la 11, si dimineata la 8; ne privim, zambim, nu vorbim nimic, printre noi trece un permanent torent de palarii conice, de politie a pietei, de vehicule claxonand, de turisti.

Poate doar mumia Unchiului Ho e mai imobila decat acest croitoras care mangaie delicat roata de metal a vechii sale masini de cusut Singer. Casa lui da drept in strada, iar el sta instalat chiar la intrare, cu privirea mereu aplecata pe tesatura; o scara mica duce la etaj, pe un perete e un tablou, portretul unui tanar, de jur-imprejur, pe sus, sunt cateva colivii cu pasari cantatoare, al caror ciripit nu razbeste in larma strazii.

Imi amintesc de un haiku: „Priveste cum casca cocosul./ Zice surdul./ In zori.” Fire and ice, vanzoleala si nemis­care, dinamism si lentoare, pietele debordand de viata din Hanoi pe de-o parte si Parcul Lenin pe de alta – enorm, inmarmurit ca un dinozaur impaiat, cu bancile lui din ciment, un loc unde pensionarii fac stretching cu incetinitorul; pe de-o parte strazile labirintice, halucinante din Saigon, nu mai late de doi metri, unde aveam sa ma ratacesc de trei ori intr-o ora, si pe de alta apa plum­burie, inspaimantatoare a fluviului Mekong care, nemiscat, pare ca asteapta sa se intample ceva.

Pe de-o parte vietna­mezii cei viteji, care i-au hartuit pe americani alungandu-i din tara, pe de alta vietnamezii care isi injecteaza opium lichefiat, nemaiavand puterea sa lupte nici macar cu ei insisi. Fire and ice. Deodata, totul in jur parca se opreste si din Mercedesul negru coboara in mijlocul pietei o mireasa cu un aer teribil de trist. Dupa ea, un june mire, de o veselie tampa, rade singur. Pare propriul sau prizonier, inchis in costumul acela negru.

Pentru o clipa am senzatia ca o vor lua catre hotelul scump in apropierea caruia trasesera. Se opresc si se uita in jur ca niste oameni care s-au ratacit sau nu stiu limba. Unul cate unul, in jurul lor se aduna alaiul de nuntasi. Nimeni nu pare sa stie drumul. Intorc capetele in stanga si dreapta, cuprinsi de stinghereala. Toti asteptam, precupetele nu-si mai striga marfa, politistii privesc spre ei cu caschetele date pe spate, zarurile jucatorilor au intepenit pe tabla de carton, Croito­rasul tine o pereche de pantaloni in mana, iar mie tocmai mi s-a terminat cardul.

Pe neasteptate, un pocnet infundat sparge linistea si peste noi toti se revarsa paiete multi­colo­re dintr-o petarda. Lumea se dezmeti­ceste brusc si incepe sa aplaude. Alaiul, in frunte cu mirii, intoarce spatele hotelului scump si o ia drept prin inima pietei, printre zoaie, tarabe si pungi, calcand peste frunzele de zarzavat amestecate cu noroi. Ca la un semn, harmalaia se reporneste. Spectacolul strazii reincepe. Chiote, tambalau, lume, viata, ce mai...

Foto: Voicu Bojan/site: www.voicubojan.com
Tag-uri: Vietnam | Fire and Ice

ASCULTĂ CE GÂNDEȘTI