Prima pagină Cultura

Richard Inima de Leu – Nascut sub semnul razboiului

Adrian Nicolae | 18.07.2008 |
Richard Inima de Leu – Nascut sub semnul razboiului     Richard Inima de Leu, Plantagenet, Saladin, Anglia, Philip al II-lea, cruciada, razboinic, Acra, Jaffa, Ierusalim, Cipru, asediu + zoom
Galerie foto (1)

„As vinde si Londra, daca ar exista macar un singur cumparator” –Richard I Plantagenet

Putine capete incoronate din istoria medievala a Europei au reusit sa se impuna in memoria contemporanilor si a celor ce au urmat, in moduri atat de opuse si de controversate pe cat o facea Richard I al Angliei. Adulat de popor ca un mare luptator si un neinfricat aparator al credintei, Richard, cel denumit si Inima de Leu, a fost mai degraba, cred istoricii contemporani, o veritabila catastrofa pentru Anglia. In fapt, din cei 10 ani de domnie (1189-1199), Richard Plantagenet nu a petrecut in Anglia decat 6 luni, lasand administratia in grija apropiatilor sai si alegand, in schimb, sa isi asculte vocatia, aceea de razboinic. Cine a fost controversatul rege de pe tronul Angliei si cat de veridice sunt legendele tesute in jurul sau, va invitam sa descoperiti in cele ce urmeaza.

Nasterea unui Rege

La 6 septembrie 1157, se nastea in Palatul Beaumont din Oxford, cel de al treilea fiu al regelui Henric al II-lea si al printesei Eleanor de Aquitania, nimeni altul decat Richard I Plantagenet. Frate mai mic al lui William, Conte de Poitiers si al lui Henric al III-lea cel Tanar, dar si frate mai mare ai lui Geoffry, Duce de Bretania, al lui John Plantagenet si al lui John, Conte de Mortain, Richard I era constient ca sansele sale de a ajunge pe tronul Angliei erau extrem de reduse. In fapt, se pare ca viitorul rege nu s-a simtit niciodata atras de tara al carei suveran avea sa fie. Paradoxal, Richard refuzase sa invete limba engleza, in care de abia putea lega cateva cuvinte, alegand, in schimb, sa vorbeasca limba franceza, limba stramosilor sai normanzi si, mai mult, sa isi petreaca cea mai mare parte a timpului in Franta.

Inca de la o varsta frageda Richard isi infrunta tatal, luand deseori partea mamei sale in conflictele iscate in mijlocul familiei regale, pe fondul interminabilelor infidelitati si aventuri amoroase ale lui Henric al II-lea. Separarea inevitabila a cuplului regal il gaseste pe Richard in Franta, acolo unde isi urmase mama, pe Eleanor de Aquitania, si unde primeste titlul de Duce al Aquitaniei in 1168, la varsta de numai 11 ani. Patru ani mai tarziu, in 1172, Richard primea si titlul de Conte de Poitiers, apartinand fratelui sau William, cel decedat la varsta de numai 3 ani.

Crescut sub puternica influenta a mamei sale, Richard isi creeaza o adevarata aura de cavaler razboinic, dar si de literat, capabil sa scrie poezii de o sensibilitate aparte. Vesnicele antrenamente militare, precum si desele conflicte cu nobilii razvratiti, ii aduc printului, inca din adolescenta, o reputatie de invidiat in randul maselor dornice sa vada pe tron un rege atat de drept si de temut. Mai mult, zelul sau de a apara cu orice pret pelerinii care treceau catre Tara Sfanta, ii creeaza, daca mai era nevoie, o aura de neinfricat aparator al credintei crestine.

La numai 17 ani, Richard, puternic influentat de mama sa, isi convinge fratii, pe Henric si Geoffry, sa i se alature intr-un razboi purtat chiar impotriva tatalui lor, prins in acel moment in lupta cu regele William al Scotiei. Sortii le sunt insa nefavorabili, Henric al II-lea invingand categoric armatele scotiene si indreptandu-si soldatii catre Franta, acolo unde urma sa isi infrunte fiii. Rebeliunea acestora nu se va dovedi, insa, decat un foc de paie. Desi Richard ramasese singur in fruntea armatei sale, hotarat sa isi invinga parintele, curand avea sa urmeze exemplul fratilor sai si sa implore iertarea in genunchi in fata lui Henric al II-lea.

In ciuda umilitoarei infrangeri, printul se dovedeste, totusi, un abil diplomat, convingandu-l pe regele Frantei, Philip al II-lea, sa ii acorde sprijin militar pentru o a doua campaniei indreptata impotriva tatalui sau, totul in schimbul drepturilor asupra Normandiei si a ducatului de Anjou. La 4 iulie 1189, Richard, alaturi de Philip al II-lea, isi invinge parintele si il obliga pe acesta sa il numeasca urmas de drept al tronului Angliei. Doua zile mai tarziu, regele se stingea din viata in conditii mai mult decat suspecte, ceea ce a dus la nasterea a numeroase suspiciuni cu privire la un posibil asasinat din partea fiului sau. Profitand si de moartea celor doi frati ai sai: Henric, mort de dizenterie, si Geoffry, ucis in urma unui turnir in Franta, Richard este incoronat la 20 iulie 1189, drept Rege al Angliei, Duce al Normandiei si Conte de Anjou.

Un razboinic sub semnul Crucii

Intentiile tanarului rege nu erau, insa, cele sperate de poporul extaziat de incoronarea sa. Inca de la ceremonia investirii sale pe tron, Richard isi afiseaza ostentativ armura de cruciat si interzice accesul oricarui evreu, gest ce va da frau liber resentimentelor englezesti de la acea vreme, impotriva urmasilor lui Israel. Insensibil la masacrele care aveau loc chiar sub ochii sai, regele sa multumeste sa pedepseasca doar pe cativa dintre cei vinovati de crimele impotriva evreilor si impune tuturor supusilor sai o taxa apasatoare, numita „zeciuiala lui Saladin”, cu scopul de a-si finanta o campanie de eliberare a Ierusalimului din mainile liderului sarazin. Cuprins de frenezia aurului intr-un regat deja saracit de luptele interne, Richard nu se da inapoi de la nimic pentru a obtine banii necesari cruciadei. El il elibereaza pe William al Scotiei in schimbul unei mari sume in aur si chiar vinde functiile importante ale regatului catre orice isi permitea sa plateasca o suma apreciabila. Era momentul in care regele rostea o fraza memorabila: „As vinde si Londra, daca ar exista macar un singur cumparator!”.

La numai doi ani de la numire sa ca rege, Richard debarca in Orient, dupa ce, pe drum, cucerise Ciprul aflat in mainile necredinciosilor. In drumul sau catre Cetatea Sfanta, regele Angliei ofera ajutor lui Philip al II-lea, sosit cu mult inaintea sa, la asediul cetatii Acra. Incepea, astfel, epopeea celui mai influent si mai curajos monarh european din toata istoria celor opt cruciade.

Desi asediul cetatii dura de mai bine de sase luni, in numai o luna, Richard I isi dovedea calitatile inconfundabile de strateg militar si cucerea Acra, spre marea invindie a regelui Frantei, care se vedea umilit in fata propriilor supusi. De altfel, Philip al II-lea se va intoarce in Franta, pretextand ca este bolnav, nu inainte de a-i lasa lui Richard comanda armatelor sale si suma aferenta platii acesteia.

In permanenta nevoie de bani, Richard incearca sa obtina o rascumparare imensa de la Saladin in schimbul celor aproape 3000 de prizonieri capturati la Acra. Incapacitatea suveranului musulman de a strange suma ceruta, circa 200.000 de monede de aur, ii provoaca regelui englez un acces de furie incontrolabila, in care ordona uciderea tuturor captivilor, chiar in fata taberei sarazine; gest incalificabil, care va atrage, la randul sau, executia prizonierilor crestini de catre soldatii musulmani.

Richard era insa prea preocupat pentru a-si implini visul de o viata, acela de a cuceri Ierusalimul. Constient ca o cetate atat de mare si de puternica nu putea fi ocupata cu usurinta, acesta isi indreapta atentia catre portul din Jaffa, aflat la numai 12 kilometri de Orasul Sfant, cu scopul de a taia liniile de aprovizionare ale armatei lui Saladin. Desi, net inferioara ca numar, armata cruciata obtine o stralucita victorie in fata musulmanilor, la Arsuff, acolo unde peste 7.000 de inamici, dintre care 32 de emiri, isi pierdeau viata. Richard insusi se remarca pe campul de lupta invingand, la un moment dat, nu mai putin de opt adversari care il inconjurasera.

Ocuparea cetatii Jaffa avea sa fie, insa, si ultima mare victorie a monarhului englez. In ciuda netei sale superioritati militare in fata lui Saladin, pe care il mai infrange in cateva batalii minore, Richard nu poate elibera Ierusalimul de sub dominatie sarazina.De doua ori pornise englezul catre Cetatea Sfanta pentru ca de fiecare data sa se intoarca fara a da macar o lupta. Nu avea de unde sa stie ca tocmai geniul lui Saladin, monarhul ale carui forte campate in oras erau incapabile sa reziste unui asediu, il pacalise, lasandu-l sa creada ca se afla in fata unei osti imense. Singura sa realizare era de obtine de la musulmani, dreptul crestinilor de a vizita Locurile Sfinte.

Neinvins pe campul de lupta, dar fara a obtine o victorie majora, Richard se intorcea in Europa, prada furiei iscata de complotul lui Philip al II-lea, care ii atacase provinciile din Franta, si al fratelui sau John, care se autointitulase rege al Angliei. Mai mult, pe drumul de intoarcere, Richard este arestat in Germania de Ducele Leopold al Austriei, din ordinul direct al lui Philip, sub acuzatia de implicare in asasinatul caruia ii cazuse victima Conrad de Montferrat, Regele Ierusalimului.

13 luni avea sa petreaca in arest Richard, la curtea lui Henry al VI-lea al Germaniei, acolo unde fusese predat de catre Leopold. Doar presiunile mamei sale, Eleanor, si ale poporului englez, care inca mai vedea in rege un eliberator, ii determina pe nobili sa plateasca o rascumparare imensa, 150.000 de marci de argint, echivalentul venitului pe trei ani al intregului Regat al Angliei. Era o suma prea mare pentru a fi refuzata de Henry al VI-lea, cel care primise, intre timp, o contraoferta de 80.000 de marci de la Philip al II-lea si de la John Plantagenet, pentru a-l tine captiv pe Richard.

Diavolul descatusat

La 4 februarie 1194, Richard I, deja supranumit Inima de Leu, era eliberat din arestul german, nu inainte de a-i trimite fratelui sau John, un mesaj :”Teme-te pentru tine. Diavolul a fost descatusat!”.

Cu toate acestea, la sosirea sa in Anglia, Richard isi iarta fratele si, mai mult, il numeste urmas al sau la tronul Angliei, nu inainte de a invinge in lupta pe toti nobilii care i se opusesera si care sprijinisera tentativa de inscaunare a lui John.

Doar doua luni petrecea regele englez in Anglia dupa eliberare. Atentia sa se indrepta acum catre Philip al II-lea si catre domeniile pe care acesta i le luase prin forta, in timpul arestului sau. Cu banii obtinuti din vanzarea Ciprului catre fostul Rege al Ierusalimului, Guy de Lusignan, si din ceea ce mai ramasese in vistieria Angliei, Richard pornea cu o noua armata impotriva Frantei.

Era evident ca in Europa acelor vremuri nu exista un rival pe masura puternicului rege englez. Rand pe rand, cetatile ocupate de francezi sau de nobilii razvratiti cadeau in mainile sale si probabil ca le-ar fi recucerit pe toate daca nu ar fi fost ziua fatidica de 25 martie 1199. Asediind o cetate fara importanta prea mare, Chalus-Cabrol ( unii istorici pretind ca motivul asediului era o comoara descoperita pe domeniul respectiv), Richard era lovit in gat de o sageata de arbaleta, in timp ce isi inspecta trupele, fara a purta armura necesara.

Incapabili sa extraga varful sagetii, dupa ce regele o rupsese in rana, medicii curtii regale asistau, astfel, neputinciosi la moartea suveranului, care isi dadea ultima suflare, in seara zilei de 6 aprilie 1199, chiar in bratele mamei sale. Se spune ca in momentul mortii sale, suveranul englez si-a cerut scuze tatalui sau ca si cum acesta ar fi fost viu si, cu o ultima farama de luciditate, a cerut sa fie inmormantat langa Henry al II-lea pentru a putea fi iertat pentru faptele sale din tinerete.

Poate ca expresia care ar caracteriza cel mai bine viata si faptele lui Richard I Inima de Leu, ar fi cea a istoricului englez Sir Steven Runciman: „Richard a fost un fiu rau, un sot rau si un rege si mai rau. A fost, in schimb, un soldat splendid!”.