Cele mai bizare ritualuri de înmormântare

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

A trecut mult timp de când omul trăia în comuniune totală cu natura, iar ideea de înmormântare nu exista, urmând ca decedatul să putrezească în locul unde „i-a sunat ceasul”. (Desigur, asta doar în cazul în care tribul din care făcea parte nu era cumva canibal.) Cu timpul, însă, odată cu evoluţia omenirii, obiceiul îngropării a început să îşi facă simţită prezenţa şi, aşa cum era de aşteptat, într-o perioadă lungă de mii de ani, numărul superstiţiilor nu putea decât să crească.

Se pare că obiceiul a luat fiinţă în Epoca de Piatră. Nu s-a aflat dacă a venit ca o metodă de siguranţă sau din motive de sănătate dar, conform opiniei unor arheologi care au găsit un mormânt vechi de cel puţin 350.000 de ani, pe teritoriul actualei Spanii, oamenii din acea perioadă aveau o concepţie despre viaţa de apoi, considerând că mortul va avea nevoie de obiectele sale şi acolo; sau poate că, pur şi simplu, în concepţia lor, Raiul era neterminat.

• Povestea lui Thierry Hermès: De la hamuri pentru cai la unul dintre cele mai faimoase branduri…
• Test de cultură generală. De ce turcii fac cafea la nisip?

La scurt timp după aceea, s-au născut alte idei, precum cea a hainelor de moarte. Se pare că strămoşii noştri considerau că dacă mortul avea haine noi, spiritele rele nu îi mai recunoşteau sufletul, lăsându-l să treacă în linişte spre lumea veşnică. Din acest punct, obiceiurile funerare au început să se tot dezvolte. Oamenii au căpătat preferinţe în ceea ce priveşte locul şi modul în care vor face trecerea spre tărâmul celălalt.

Nu peste tot se practica îngroparea. În urma cu aproape 4.000 de ani, în Asia, adepţii zoroastrismului, o religie veche caracterizată printr-o concepţie dualistă asupra lumii şi prin opoziţia dintre bine şi rău, practicau ritualul Dakhma Nashini (distrugerea completă a trupului mort). Considerând cadavrele ca fiind malefice, ritualul zoroastrienilor presupunea ca nimeni, în afară de cei însărcinaţi special cu îndatorirea de a le căra, să nu le atingă. La rândul lor, aceşti oameni erau obligaţi să trăiască în afara oraşelor şi să nu aibă contact cu restul populaţiei. Corpul neînsufleţit era spălat cu urina unui taur alb, iar în cazul în care un membru al familiei îl atingea, nefericitul în cauză era nevoit să facă baie în urină şi chiar să soarbă din ea pentru a se purifica.

În această zonă nu se practicau înmormântări, cadavrele fiind ridicate pe movile sau platforme şi lăsate să fie devorate de vulturi.

O practică asemănătoare se întâlnea, într-o perioadă relativ apropiată secolului nostru, la indienii Choctaw din America de Nord, care obişnuiau să usuce corpurile decedaţilor ridicându-le pe stâlpi sau în copaci, pentru a permite naturii să le descompună. Când nu mai rămâneau decât oasele, acestea erau curăţate şi îngropate.

Cu secole în urmă, vikingii au transformat ritualul înmormântării într-un adevărat eveniment extravagant, cu sicrie destul de mari pentru a încăpea nu doar decedatul, ci şi tot ce se considera a fi necesar pe tărâmul de dincolo. Tot la aceste populaţii, persoanele importante aveau parte de o incinerare somptuoasă care includea toate posesiunile. În această categorie intrau: caii, corăbiile şi chiar oameni vii.

Vechii egipteni considerau că viaţa de apoi este asemănătoare cu cea de pe Pământ şi, prin urmare, corpul trebuie păstrat cât mai bine. Practica mumificării, însă, era răspândită doar în rândul oamenilor înstăriţi, căci doar ei erau consideraţi demni de a-şi păstra corpurile într-o viaţă viitoare. Şi pentru că, odată ajunşi la destinaţie, decedaţii nu s-ar fi putut descurca singuri, majoritatea îşi luau cu ei servitorii, închizându-i în mormânt. Cu toate acestea, uneori mumiile nu erau îngropate timp ani întregi, fiind folosite ca garanţie pentru împrumuturi.

Obiceiuri stranii de ieri şi de azi

Desigur că moartea este unul din cele mai triste lucruri, dar, poate tocmai din acestă cauză, în istoria omenirii au existat, asociate cu ea, ritualuri duse la extrem, unele care, acum, par hilare, iar altele – înspăimântătoare.

De exemplu, la romani ritualul funebru presupunea ca bărbatul cel mai în vârstă al familiei să stea lângă patul de moarte al părintelui său, pentru a fi pregătit să-i inhaleze ultima suflare.

Perşii, sirienii şi babilonienii, pe de altă parte, aveau obiceiul să facă un fel de lumânări uriaşe din trupurile decedaţilor. Ei păstrau corpurile în borcane uriaşe pline cu ceară sau miere.

Mult mai macabru pare, în lumina concepţiilor occidentale moderne, obiceiul unor haitieni de a-şi afuma morţii şi de a-i atârna de pereţii caselor, ca ornamente.

Thailandezii preferau incinerarea, însă în cazul familiilor regale, succesorul la tron era mai puţin norocos: el trebuia să caute, prin cenuşa predecesorului său, bucăţi de oase pe care să le păstreze drept talismane.

Despre locuitorii Indiei se zvoneşte că ar fi avut anumite practici legate de ritualul funebru pe care autoritatea britanică colonială, oripilată le-a interzis. Unii hinduşi menţineau un obicei numit suttee, care presupunea ca, odată cu incinerarea mortului, să aibă loc şi cea a văduvei sale.

Despre cartaginezi se spune că îşi mâncau morţii. Membrii unei familii aveau angajamentul sacru de a-şi „consuma” ruda decedată. Şi chiar şi azi, încă mai există zvonuri – ce-i drept, neconfirmate -, cum că obiceiul canibalismului ritualic nu ar fi dispărut de tot.

Un ritual funerar ciudat, contemporan, este, „înmormântarea” tibetană cerească. Acesta presupune ca trupul să fie tăiat în bucăţele mici, iar oasele sfărâmate pentru ca apoi să fie amestecate cu carnea mărunţită, nişte orz şi grăsime de iac, preparându-se astfel o „gustare” pentru vulturi. Din moment ce 80% din tibetani aleg să îşi găsească sfârşitul mărunţiţi şi agăţaţi pe o stâncă, în Asia există peste 1.000 de astfel de locuri.

Înmormântarea eco – stil contemporan

Pentru alţi iubitori ai mediului, mai există şi alte metode, precum cea a transformării rămăşiţelor pământeşti în îngrăşământ. Compostoriumul este un fel de „crematoriu” ecologic, unde cadavrul este introdus şi curăţat de toate lucrurile dăunătoare mediului, iar apoi este amestecat cu resturi vegetale, urmând ca, în aproximativ şase luni, să se transforme în îngrăşământ.

În Suedia, biologul Susanne Wiigh-Masak a inventat o metodă mai avansată a unei înmormântări ecologice. Procedura sa presupune congelarea corpului la minus 18 grade Celsius, iar apoi intoducerea acestuia în azot lichid şi expus unor vibraţii care îl vor transforma într-o pulbere. Într-o camera vidată se va evapora apa şi se vor înlătura orice alte rămăşiţe non-organice acumulate de-a lungul vieţii. Praful omenesc va fi, apoi, îngropat într-un sicriu biodegradabil.

Aşadar, de-a lungul timpului, oamenii au păstrat doar o parte din cutumele de altă dată, inventând, însă, concomitent, noi obiceiuri funerare. În mare parte, ceea ce îi mulţumea pe strămoşii noştri este încă destul de bun şi pentru noi. Aşa se face că majoritatea oamenilor preferă, pentru înmormântare, lucruri de bază, ca de exemplu sicriul simplu din lemn subţire, care poate fi cumpărat de la orice furnizor de servicii funerare.

Cu toate acestea, există şi oameni „mofturoşi”, cărora cei 100 de ani, cât îi ia unui coşciug din lemn masiv să se descompună, li se par puţini. Pentru aceştia, există alternativa sicriului din beton sau chiar a celui căptuşit cu acelaşi material din care se produc căştile folosite în fotbalul american şi care pot rezista aproximativ 500 de ani.

Desigur, pentru cei cu un buget limitat, unele companii din Canada şi Statele Unite închiriază sicrie. Deşi poate părea de prost-gust, agenţia ne asigură că ele sunt căptuşite cu o foaie din lemn de pin sau furnir, pentru uz individual.

Dar, pentru că numai în Statele Unite sunt arşi sau îngropaţi un milion şi jumătate de metri cubi de lemn masiv, în fiecare an, şi se folosesc în scopuri funerare o sută de mii de tone de oţel, trei mii de tone de cupru şi bronz, peste un milion şi jumătate de tone de beton armat şi aproape două sute de mii de litri de lichid de îmbălsămare anual, din ce în ce mai mulţi oameni optează pentru înmormântări „eco”. În Australia, Elveţia şi Noua Zeelandă există posibilitatea achiziţionări unor coşciuge din carton. Se spune că versiunea elveţiană poate suporta până la 220 de kg, în timp ce modelului australian îi este interzis prin lege să depăşească limita de 110 kg.

Sicriul meu e mai cool decât al tău

Dar, dacă defunctul nu a fost interesat de efectele pe termen lung, ci mai curând de impactul de moment, atunci cu siguranţă sicriul său trebuie să fie unul personalizat. De exemplu, iubitorii de fotbal pot opta pentru unul pictat în culorile echipei favorite sau îşi pot imprima chiar emblema acesteia. Formaţia rock KISS şi-au lansat pe piaţă propriul model de sicriu, care are pe el logo-ul şi o poză cu trupa, special pentru fanii lor.

În cazul în care aceste modele nu sunt destul de personale, o organizaţie din Australia, numită Arta Vieţii (LifeArt), fondată în 2004, promovează coşciuge personalizate la comandă, sau chiar unele albe, pe care fiecare doritor să se poată semna sau să scrie un mesaj de adio.

Poate părea greu de crezut, dar sunt şi cazuri excepţionale în care nici măcar acest tip de sicriu nu este pe gustul pretenţioasei familii a decedatului. Pentru aceşti oameni, câteva companii din Ghana produc sicrie-fantezie de toate mărimile şi formele. Oamenii de aici cred că, murind, trec într-o altă existenţă, iar sicriele ar trebui să exprime o trăsătură de caracter sau situaţia lor profesionala. Astfel, oamenii înstăriţi din Ghana sunt îngropaţi în coşciuge care reproduc maşini luxuoase sau avioane.

Nevoia oamenilor de a fi diferiţi chiar şi după ce s-au stins din viaţă se reflectă şi în preferinţele privind împrăştierea cenuşii.

Pentru că au existat cereri, o companie americană din Florida comercializează baloane cu aer cald, biodegradabile, în care se poate pune cenuşa răposatului amestecată cu puţin sclipici; ajuns la o anumită altitudine, balonul va exploda, lansând astfel rămăşiţele mortului în atmosferă.

Firmele de pompe funebre din Marea Britanie au inclus printre serviciile lor împrăştierea cenuşii prin artificii sau încorporarea ei la rădăcina unui bonsai. În cazul în care mai mulţi membrii ai familiei vor să păstreze „o parte” din defunct, cenuşa poate fi pusă în mai multe ghivece.

Nici cei din California nu se lasă mai prejos. Fundaţia Celestis poate trimite şapte grame din cenuşă pe orbită, pentru un preţ accesibil. Familia este invitată la lansare şi poate lua acasă un DVD cu filmarea.

Lista cu servicii inedite continuă cu încapsularea cenuşii în ornamente de sticlă, tablouri, sculpturi ceramice sau chiar în cerneluri pentru tatuaje comemorative.

Iar dacă cenuşa mortuară poate fi folosită în confecţionarea a diferite obiecte, atunci trebuie să ştiţi că o firmă americană este dispusă să fabrice şi mobilier funerar, adică să transforme orice coşciug într-o măsuţă, cabină telefonică sau şifonier.

Pentru încheierea acestei liste de practici aflate la limita dintre macabru şi ridicol, am păstrat evenimentul anual din Houstonville, SUA. Aici, în fiecare iunie, locuitorii oraşului se întrec într-o cursă de sicrie, pentru marele premiu în valoare de 300 de dolari. Fiecare sicriu-vehicul are un echipaj format din 3 membri: „pilotul” şi alte două persoane care îl împing. Evenimentul se încheie cu o paradă a celor mai inedite „recipiente” funerare.

Într-o lume în care goana după senzaţional şi originalitate este acerbă, aceste metode de celebrare a riturilor funebre ne oferă, dacă nu o alternativă la obiceiul tradiţional, măcar un subiect la care să nu ne mai gândim cu atâta teamă.