Prima pagină Cultura

Legio expedita!

descopera@mpg.ro | 04.05.2007 | ● Vizualizări: 710
Legio expedita!     Legio expedita! + zoom
Galerie foto (1)

Devenite strigat de lupta, semnal de adunare si de concentrare mentala maxima, cuvintele din titlu le indicau initial soldatilor romani ca trebuie sa ia pozitia de drepti in timpul unei inspectii. Sa devina, adica, statui ale disciplinei, semne ale ordinii militare, ale respectului fata de superiorii ierarhici. Caracteristici inconfundabile, toate acestea, ale armatei romane si, in acelasi timp, argumente, mai taioase decat palosele, ale succeselor si lungii sale invincibilitati.

Cum a ajuns disciplina sa fie sacralizata in cadrul armatei din Roma antica si cum au fost oranduite legiunile, ce tactici de lupta, ce tehnici militare, ce armament s-au folosit pentru ca intreg Pamantul cunoscut sa fie luat in stapanire si pus sub semnul SPQR (prescurtare de la Senatus PopulusQue Romanus, Senatul si Poporul Romei, sigla emblematica a Republicii si apoi, prin traditie, a Imperiului Roman)? 

Ad cladem!
Sa incepem cu sfarsitul: mai convingatoare poate decat solda (suma de bani distribuita periodic soldatilor pentru serviciile aduse), decat laurii sau decat trecerea pe sub arcurile de triumf erau, cu siguranta, masurile punitive. Acestea puteau fi foarte bine puse sub semnul lipsei de mizericordie pe care, in lupta, o recomanda strigatul comandantului in fata hoardelor barbare: „Ad cladem!“, adica „Fara mila!“. Soldatii nediscipli­nati, cei care nu dadusera masura intregii lor devotiuni si bravuri, erau pedepsiti, in functie de gravitatea faptei, cu flagelarea (flagrum), cu cio­ma­geala publica violenta (fustuarium), cu privarea de solda (pecunaria multa) ori privarea de prada, cu decaderea din drepturi sau, in fine, cu decimarea, un procedeu salbatic, prin care erau ucisi, prin tragere la sorti, acei soldati din legiune socotiti responsabili pentru o infrangere. Decimarea (cuvant derivat din decem – zece, in latina) viza pedepsirea intregii legiuni, care era considerata ca fiind colectiv responsabila pentru esecul militar indurat. In primul rand, legionarii erau impartiti in grupuri care reprezentau a zecea parte din efectivul lor total. Fiecare soldat din grup extragea o piatra, o bucata de lemn sau de piele, dupa caz, iar cei pe care sortii ii hotarau erau batuti pana la moarte, decapitati sau lapidati de catre colegii lor. Supravietuitorii nu scapau basma (complet) curata: erau hraniti, ulterior, doar cu orz in loc de grau si siliti sa doarma, pe timpul noptii, in afara taberei sau a castrului, fapt care ii expunea atacurilor dus­mane. Orice soldat-cetatean putea fi pedepsit, indiferent de rangul sau militar, ceea ce inspira o democratica si profunda spaima in randurile legio­na­rilor. Primele documente care relateaza o decimare dateaza din anul 471 i.Hr.; procedeul a fost folosit mai ales in timpul celui de-al treilea Raz­boi „Servil“ (impotriva sclavilor con­dusi de Spartacus), de catre Crassus. Trebuie subliniat faptul ca groaznicul procedeu nu era utilizat niciodata fara temei sau prin ingrosarea artificiala a motivelor, pentru ca ar fi dus la o slabire extraordinara a armatei. 

Printr-o extensie gresita, cuvantul decimare a ajuns, sub condeiul multor jurnalisti de la noi, dar si de pe alte meridiane, sa aiba intelesul de masacru sau ucidere in masa. Prin urmare, o exprimare de tipul „Populatia a fost decimata de boala“ inseamna nu faptul, corect semantic, ca 10% din populatie a murit, ci ca majoritatea populatiei a decedat.  

Signa inferre! Inainte, mereu inainte! 
In Ab urbe condita, Titus Livius vorbeste despre existenta unei legio (din legere, a ridica) pe vremea lui Romulus si de mai multe in timpul lui Tullus Hostilius. Adevarata intemeiere a legiunii dateaza insa din vremea lui Servius Tullius, cand o asemenea unitate armata avea 4.000 de oameni, impartiti in centurii. In timpul Razboaielor Punice, armata a fost reorganizata: legiunea era alcatuita din 30 de manipules. Fiecare dintre acestea aveau cate doua centurii, iar centuriile numarau in jur de 80 de oameni. In total, 4.200 de soldati. Aceste forte terestre erau impartite, conform rangurilor, intre randul intai in ordinea de lupta, alcatuit din hastati cei mai tineri, care incasau socul (in numar de 1.200), randul doi, principes, barbati in floarea varstei (1.200) si, in sfarsit, asa-numitii triares – barbati mai varstnici, in numar de 600. Intre aceste trei categorii se intercalau soldatii velites, alcatuind infanteria usoara (1.200 de persoane). Fiecare centurie avea anexata o unitate de cavalerie, compusa din 30 de turme a cate trei decurii fiecare (in total, 300 de persoane).

Cea mai importanta reforma militara romana s-a petrecut la sfarsitul secolului al II-lea i.Hr., gratie generalului Marius, care a alcatuit o armata regulata, de profesionisti.

Soldatii-cetateni se angajau pentru un serviciu de la 12 pana la 25 de ani, iar armata era deschisa si saracilor. Cei mai avuti cetateni se inrolau in cavalerie. Recrutii isi indeplineau stagiul militar de instructie incepand cu varsta de 17 ani, timp de 3 sau de 6 ani. 

De aici inainte, fiecare legiune va avea 10 cohorte alcatuite din 3 manipules, la randul lor formate din cate doua centurii (de aceasta data compuse din 100 de oameni). Prima cohorta din legiune este mai speciala: nu are decat cinci centurii, fiecare dintre acestea fiind insa compusa din 160 de oameni. Ea reprezinta elita legiunii.

Intre diferitele specializari militare care s-au impus in decursul istoriei, amintim: garda pretoriana – o trupa de elita insarcinata cu securitatea generalilor sau a imparatului; equites singulares – trupe auxiliare de cavalerie; protectores – garzile de corp sau garzile de onoare; trupele de baza din legiuni, cu deja amintitii principes, triarii si hastati, dar si libritors (artileristi), lancearii (luptatorii cu sulita) si funditores (manuitorii de prastie); speculatores, trupele de recunoastere, de mesagerie, de spionaj, de politie militara. Medicii militari romani se numeau aerarium militare.

Odata cu primul Razboi Punic, se dezvolta si o puternica oaste mariti­ma. Flota, devenita permanenta sub Augustus, este compusa din galere  (ai caror vaslasi sunt exclusiv sclavi), care au sarcina de a supraveghea marile, de a proteja navele de aprovizionare si de a transporta oameni si materiale in cursul expeditiilor orientale. 

Civis et miles
In timpul Republicii, cens-ul reprezenta un sistem ce slujea drept baza a recrutarii, a delimitarii drepturilor politice; potrivit lui se calculau impozitele. Pana in anul 107 i.Hr., trupele erau constituite prin convocarea, o data pe an, a micilor proprietari care aveau posibilitatea de a-si cumpara echipament de legionari si constituiau o armata de cetateni-sol­dati. Dupa reforma lui Marius, armata devine profesionista, dar continua sa respecte idealul civis et miles (cetateni si soldati). Recrutarea este generalizata, chiar daca anumite unitati raman monoetnice (italice pentru cohortele urbane, germanice pentru anumite trupe de cavalerie). Incepand cu acest moment, cei lipsiti de avere, proletarii, pot fi angajati pe baza de voluntariat. Sclavii nu sunt solicitati decat in cazuri de urgenta. Augustus este cel care confera armatei un statut legal prin elaborarea unei carte militare (conditio militiae) si care promulga o lege privind instituirea unei alocatii de stat pentru veteranii de razboi, finantata, pe de-o parte, dintr-un nou impozit pe succesiune (5%) si, pe de alta, prin fonduri provenite din vistieria imperiala. Pretorienii se angajeaza pentru 16 ani, plebeii pentru 20, auxiliarii fac un serviciu de 25 de ani, iar marinarii unul cu durata de 26-28 de ani. Inainte sa intre in concediul de onoare (honesta missio), exista soldati care fac un stagiu de 30 sau chiar 40 de ani, intarind armata romana cu un corp permanent de veterani, poate mai putin mobili, dar, cu siguranta, extraordinar de experimentati. 

Zeita Disciplina
Dupa reforma lui Marius, trupa primea o solda – sesquiplex stipendium. Auxiliarii erau mai putin bine platiti decat legionarii care, la randul lor, primeau sume mai mici decat pretorienii. Sub Iulius Cezar, legionarii primeau 225 de denarii pe luna, in vreme ce un pretorian ajungea la 375. Septimius Sever a crescut suma alocata legionarilor la 500 de denarii, insa o parte din ea putea fi varsata in natura. Potrivit gradului, fiecare militar avea, de asemenea, dreptul la o parte din prada, dupa victorie. In cazul unor evenimente iesite din comun, soldatii puteau spera la prime consistente, numite donativum. 

Cazarea militarilor era asigurata in cazarmi sau, pe timpul campaniilor, in casele populatiei (acest ultim beneficiu, numit hospitium, era impus cu forta). Sub acelasi Septimius Sever, a fost instaurat dreptul soldatilor de a trai in taberele fortificate impreuna cu familia.

Disciplina in cadrul trupei cunostea rigori extreme si se inventau mereu reguli noi, menite sa franga cerbicia soldatilor recalcitranti. Pe de alta parte, numerosi legionari inchinasera un adevarat cult unei zeitati minore, Disciplina, care ii ajuta sa faca fata unui trai modest si virtuos, construit pe principiile frugalitatii, loialitatii si severitatii. La incheierea stagiului militar, soldatii puteau opta pentru evocatus – reinrolare. Veteranii primeau o diploma militara, adica o copie dupa textul unei legi imperiale afisate la Roma, reprodusa pe doua placute de arama a caror conformitate era recunoscuta de 7 martori, care isi aplicau sigiliul pe lantisorul ce unea placutele.  

Marsuri si tabere fortificate
Disciplina si anduranta legiunilor se manifestau si in cadrul deplasarilor. Cadenta normala era de 5 kilometri pe ora, dupa care urma o pauza de 10 minute. Acest ritm era mentinut in cinci sau sapte reprize pe zi. Mai exista si o cadenta accelerata (7,2 kilometri in 50 de minute), pastrata uneori timp de mai  multe ore (8 sau chiar 9). Aceasta rapiditate de deplasare, neegalata in istorie pana la Revolutia Franceza, a conferit mari avantaje operationale legiunii, permitand strangerea, intr-un anumit loc, a unui numar de doua ori mai mare de trupe decat cele ale dusmanului. Bagajele reduceau insa cu circa o treime aceasta viteza, facand ca o etapa normala sa aiba doar 25 de kilometri.

Dupa fiecare etapa de mars, seara, era construita o tabara fortificata. Asa cum istoriseste Polybius, trupele adastau dupa o zi de mers intr-un loc deschis, sapau o groapa de jur-im­prejur (fossa, ager, vallum) si instalau corturile, edificand un castru – element esential in viata legiunii, care a impus o semantica proliferanta. Castra movere insemna a se pune in miscare, ad castra indica directia. Insotit de un numeral ordinal, cuvantul semnifica zi de mers (quartis castris inseamna patru zile de mars). De notat faptul ca amplasarea unui castru era aleasa dinainte, de catre niste deschizatori de drumuri angajati de un tribun si insotiti de un augur. Castrul, prin prezenta acestui din urma personaj, devenea o incinta cu semnificatie religioasa. Cativa metatores ii masurau dimensiunile, potrivit numarului de oameni din trupa, apoi era fixat locul unde urma sa fie instalat cortul comandantului, praedorium-ul, pe latura indreptata spre trupele inamice. Aici se instala si augurul, care statea cu privirea atintita spre directia din care sosise armata si cu spatele la dusman. In fata augurului se infigea in pamant un steag alb, vexillum, si se lasa un spatiu gol, principium, unde erau adunate toate insemnele armate. Apoi era construit un altar (ara) si un soi de colina, tribunal-ul, de unde generalul se adresa trupelor. 

Strategii si tactici
Disciplina de fier din armata era obtinuta si prin sedinte de antrenament lungi si anevoioase. Ambulatura, de pilda, reprezenta o perioada de antrenament in mars care survenea, indiferent de conditiile climaterice, de circa trei ori pe luna. Militarii isi luau in aceste marsuri pe itinerarii accidentate intreg echipamentul, care cantarea pana la 40 de kilograme. Rapiditatea – arma tactica de prima importanta – a fost atinsa prin aceste intense exercitii de pregatire, gratie impecabilelor drumuri romane si, nu in ultimul rand, datorita transportului maritim perfectionat. Acesta din urma este in masura sa explice iuteala cu care s-a intervenit in toate loviturile de stat pe „axa“ Egipt-Roma, bunaoara. De o importanta strategica deosebita s-a bucurat si faimosul cursus publicus, adica serviciul postal imperial, care a inlesnit circulatia rapida a informatiilor. Condus de primii sai beneficiari – militarii –, acesta punea in legatura toate colturile Imperiului si asigura venirea la timp a intaririlor in cazul unor conflicte nedecise. 
Cele trei tactici fundamentale de lupta folosite de catre legiuni erau: patratul (pentru pregatirea si trecerea in revista a trupelor, fiecare cohorta se aseza sub forma unui patrat perfect), triunghiul (pentru asalturile in pas alergator sau pentru patrunderea in corpul armat advers) si testoasa (fiecare legionar isi aseza scutul in fata, deasupra sau intr-o parte, astfel incat toate laturile formatiunii sale sa fie integral protejate).

Strategia de atac era cvasiimparabila: circa 60 de elemente de artilerie (catapulte, tormente, baliste, scorpioni etc.) aruncau pietre si sageti pe o distanta de 200 de metri, semanand panica in liniile dusmane. Apoi, in sunetul alamurilor, legiunea incepea sa inainteze, cu purtatorii de insemne si de steaguri (signifer) in primele randuri, urmati de centurioni. Frontul deschis era de 200 de metri, iar soldatii alcatuiau un impenetrabil zid de scuturi, indaratul caruia abia de li se puteau zari trupurile. Aceasta cohorta, pe cat de numeroasa, pe atat de disciplinata, mergea in tacere, gata sa impuna dusmanului tacerea definitiva. Stapanii unui asemenea moment de tensiune maxima erau centurionii. Pe umerii lor statea toata responsabilitatea deciziilor atunci cand trupele se apropiau la doar 45-50 de metri de dusman. Ei ince­peau sa strige, in functie de context: „Infestis pillis“ („Ochiti!“), „Pila mittere!“ („Trageti!“). In acel mo­ment, legionarii isi aruncau ascutitele lor pila (sulite), capabile sa strapunga nu doar un scut, ci si pe vrajmasul din spatele lui. In timp ce trupele adverse indurau ploaia de sulite, soldatii isi scoteau din teaca sabiile, terminand armata deja slabita din fata lor.

E interesant de remarcat faptul ca declinul Imperiului a coincis cu treptata barbarizare a armatei, cu modificarea armamentului si a tacticilor de atac si de asediu in spiritul unei discipline mai laxe, intemeiata mai mult pe inventivitatea si bravura personale, decat pe cooperarea riguroasa din epoca militara de aur, cand regulile coabitau perfect cu armele. Dupa aceea, cum ar fi spus Plutarh, „timpul armelor nu a mai fost niciodata timpul legilor.“

Foto: Northfoto


FACTS


Romanii si armele lor


„Un imperiu intemeiat pe taisul armelor are nevoie de arme ca sa se mentina“, spunea Montesquieu despre romani. Inainte de reforma, nu se distribuiau nici arme si nici vesminte, fiecare militar imbracandu-se in raport cu propria avere. Ulterior, infanteristii primeau o casca de tip imperial (cassis) si o armura segmentata (lorica segmentata), acoperita cu un strat de argint, care prevenea coroziunea. Alaturi de zale, aceste armuri confe­reau o neta superioritate soldatilor romani in timpul luptelor corp la corp. Scutul era semicilindric, facut din lamele de lemn suprapuse si acoperit cu piele, iar in timpul marsurilor era purtat ca o valiza. Pe partea dina­untru erau scrise numele legionarului, al cohortei si al legiunii din care facea parte acesta. Sulitei (pilum) ii era atasata o greutate din plumb, astfel incat lovitura sa aiba mai multa putere. Armamentul ofensiv mai con­ti­nea o sabie scurta (gladium) si un pumnal (pugio). In functie de rolul in cadrul legiunii, militarii mai puteau avea in dotare un arc, o prastie sau o plumbata, instru­ment cu care puteau fi aruncate martiobarbules – aschii metalice ingreunate cu plumb. Legionarii erau imbracati intr-o sagum (un soi de cazaca inchisa cu o agrafa nu­mita fibula), purtau niste sandale din piele (caligae) si aveau picioarele acoperite cu jambiere metalice (cnemides).