Prima pagină Cultura

Marea foamete din China

Nicu Pârlog | 03.26.2012 | ● Vizualizări: 2739

Perioadele de foamete au fost (şi, din nefericire, mai sunt încă) unele dintre cele mai negre pagini din istoria omenirii. Prin definiţie, foametea nu apare niciodată singură, ci atrage după sine spectrul sărăciei, al epidemiilor, al debandadei generalizate, al disperării, al căderii omului în animalitatea instinctelor primordiale. Un exemplu tipic, dar cu particularităţile sale distincte, a fost foametea din China anilor 1958-1961. Cât de gravă a fost? Ei bine, dacă marile perioade de foamete se pot măsura în victime omeneşti, cea din China a fost cea mai gravă dintre toate.

Marele salt înapoi

Pentru că a avut loc în China Revoluţiei Culturale, cea mai cumplită foamete a rămas unul dintre cele mai puţin cunoscute episoade ale istoriei moderne. De fapt, până în deceniul 1980-1990, autorităţile chineze se refereau la foamete cu expresia oficială "cei trei ani de dezastre naturale". Variantele oficiale ale rigidei politici de partid şi de stat susţineau că tragedia naţională declanşată în anul 1958 nu ar fi fost nimic altceva decât un cumul de dezastre naturale plus câteva greşeli administrative.

În contrast, istoricii independenţi din afara graniţelor Chinei au căzut de acord asupra faptului că principala cauză a foametei a fost mult-lăudatul Mare Salt Înainte. În timpul Marelui Salt Înainte, autorităţile au desfiinţat proprietatea particulară asupra terenurilor agricole. Ţăranii au fost forţaţi să-şi dea pământurile cooperativelor agricole, iar cultivarea pământului în scop personal a fost interzisă prin lege. În schimb, terenul cooperativei era muncit într-un ritm îndrăcit, sub presiunea politicii agrare a statului, ţăranii lucrând şi noaptea, la lumina torţelor, după cum arată imaginea din prima fotografie.

Mao a decretat că principalul scop al economiei chineze trebuia să fie producţia de fier şi oţel. Milioane de agricultori au fost obligaţi să abandoneze cultivarea pământului şi să devină peste noapte muncitori siderurgişti. Statul încuraja construirea de furnale artizanale, pe pământurile cooperativelor, pentru obţinerea de fier şi oţel, deşi produsul obţinut în astfel de condiţii era un fier casant, de proastă calitate, cu conţinut mare de carbon, în locul oţelului dorit de Mao.

 

Pe lângă colectivizare, guvernul de atunci al Chinei a impus o serie de noi metode agricole, bazate pe ideile unor pseudo-cercetători sovietici, unul dintre aceştia fiind Trofim Lîsenko. El susţinea că plantele din aceeaşi specie nu concurează între ele pentru resursele solului, prin urmare ar putea fi semănate oricât de des. Luând ca bază aceste teorii, în China densitatea plantelor în culturi a fost mărită, în speranţa de a obţine recolte mai mari pe aceeaşi suprafaţă de teren. În realitate, chiar între plantele care fac parte din aceeaşi specie există o competiţie pentru resurse, un fenomen natural; plantele nu pot utiliza optim resursele solului dacă sunt prea înghesuite. Aşa că recoltele, în loc să crească - după cum arătau afişele de propagandă ale vremii - au scăzut.

Aceste schimbări bruşte şi dramatice au coincis cu o serie de fenomene meteorologice, marcate de secete şi inundaţii. În 1959, revărsările Fluviului Galben în estul Chinei au dus la moartea a cca. 2 milioane de oameni, fie prin înec, fie din cauza foametei provocate de distrugerea recoltelor. În anul următor, 1960, peste aproximativ 60% din întreaga suprafaţă arabilă a Chinei nu a căzut o picătură de ploaie. Drept rezultat, an după an, producţia de cereale a Chinei scădea vertiginos. Dacă în anul 1959 producţia agricolă a scăzut cu 15%, în anul următor recoltele au ajuns la doar 70% din totalul agricol din anul 1958. Conform lui Amartya Sen, câştigător al premiului Nobel în economie şi specialist în dinamica perioadelor de foamete, majoritatea sezoanelor de foamete cruntă nu sunt cauzate doar de producţia agricolă scăzută, ci mai ales de distribuirea ineficientă a rezervelor de hrană şi de lipsa de informaţii şi colaborare între factorii de decizie ai unei ţări.

Trei ani de coşmar

Într-o situaţie de foamete generalizată, impactul social al acesteia urmează, de regulă, un tipar cumva clasic pentru specia noastră. Din acest punct de vedere nici foametea din China nu a făcut excepţie. Cei mai puternici şi productivi membri ai familiei au primit tratament preferenţial. Copii şi nou-născuţii (în special cei de sex feminin) au fost extrem de vulnerabili la ororile foametei şi au căzut primii, la fel şi persoanele în etate.

Cu toate că numărul morţilor de foame atingea cote dramatice în rândul populaţiei rurale, în decursul celor trei ani de foamete, rata deceselor avea să se dubleze atât în mediul rural cât şi în cel urban. Conform statisticilor oficiale, numărul victimelor a atins cifra de 15 milioane; cu toate acestea, conform anchetei derulate timp de 10 ani de către Yang Jisheng, un fost reporter al Agenţiei de Presă Xinhua, numărul victimelor foametei variază între 20-43 milioane morţi. Alţi cercetători independenţi s-au oprit asupra cifrei de 36 de milioane de oameni doborâţi de foame.

Din cauza foametei, în multe provincii cuplurile nu se mai căsătoreau. Banii pentru ceremoniile nupţiale lipseau cu desăvârşire. Chiar în cazurile rare în care cuplurile se căsătoreau, naşterea unui copil era evitată cu orice preţ. Oricum, fertilitatea oamenilor era afectată grav de malnutriţie şi anemii.

Oamenii au decurs la gesturi disperate, inimaginabile chiar. Yu Dehong, secretar de partid în provincia Xinjiang între anii 1959-1960, nota:
"Am văzut într-un sat 100 de cadavre, în următoarele tot câte o sută. Morţii zăceau în plină stradă. Nimeni nu se mai ostenea să-i îngroape. Am auzit zvonuri cum că au apărut câini care se hrănesc din cadavrele umane. Nimic mai fals. Toţi câinii au fost mâncaţi de mult de către oameni".

Peste tot în cuprinsul Chinei, grupuri de oameni cu înfăţişare scheletică rătăceau sumbru, animaţi de un singur gând: mâncare cu orice preţ.
Orice vietate întâlnită era devorată. Oamenii erau atât de flămânzi, încât nu mai aveau răbdare să gătească măcar plantele şi animalele întâlnite. Cazurile de canibalism (o purtare abominabilă, condamnată de cultura şi tradiţiile chineze) deveniseră banale. Nebunia, furia şi neputinţa atiseseră paroxismul.

O mărturie a istoricului Frank Dikötter relatează despre cazul lui Liu Desheng, un sătean care a fost prins pe când încerca să fure un cartof dulce.
Gloata înfuriată l-a prins pe Liu Desheng, soţia şi fiul său şi a urinat pe ei. După acest moment umilitor, furia oamenilor nu s-a potolit şi cei trei nefericiţi au fost aruncaţi într-o movilă de excremente, unde Liu Desheng a fost forţat să înghită fecale. Omul a murit în chinuri peste câteva săptămâni.

Alte cauze care au amplificat dimensiunile celei mai cumplite foamete din istorie au fost deciziile autorităţilor de a creşte exportul de cereale în anii de dinainte de instalarea foametei. De asemenea, lipsa de interes a lui Mao faţă de populaţie şi deciziile sale extreme cu privire la politica internă nu au făcut decât să sporească numărul de morţi.

Cu toate acestea, tăvălugul de fier al politicii Beijingului a condus China fără să se împiedice de episodul foametei. Şi după "cei trei ani amari", cum numeau ţăranii chinezi această crâncenă perioadă din viaţa lor, balanţa demografică s-a refăcut, ba populaţia chiar a început să crească vertiginos. Dezvoltarea industriei şi a economiei chineze a continuat să uimească întreaga lume până în prezent, când China a ajuns colosul pe care îl cunoaştem cu toţii.

Foametea a fost uitată. Cum spunea odată un dictator în negurile istoriei: "Când mor câţiva oameni este vorba de decese. Când mor zeci de milioane, nu sunt altceva decât cifre prin statistici"....

După 1980, totuşi, oficialităţile chineze au început să recunoască rolul important pe care greşelile de ordin politic l-au avut în desfăşurarea acestui dureros episod din istoria Chinei. Iar dacă e ceva de învăţat din această tragedie, - spune Mobo Gao, specialist în istorie chineză şi director al Institutului Confucius din cadrul Universităţii din Adelaide, Australia, - este faptul că, într-o ţară atât de mare cum este China, cu o populaţie atât de numeroasă, orice decizie impusă de conducerea ţării afectează un număr imens de oameni. Iar dacă decizia se dovedeşte eronată în raport cu situaţia reală, consecinţele pot fi îngrozitoare.

Tag-uri: foamete | istorie | China | politica