Prima pagină Cultură

Camera de chihlimbar – misterul dispariţiei „celei de-a opta minuni a lumii”

Marius Comper | 26.06.2012 |
Misterele celei de-a opta minune a lumii: „Salonul de chihlimbar”     + zoom
Galerie foto (12)

„Salonul de chihlimbar”, o spectaculoasă încăpere creată în secolul al XVIII-lea de artizanii prusaci, a fost declarată la vremea sa „cea de-a opta minune a lumii”. Nivelul de detaliu şi măiestria decoraţiunilor ce împodobeau această operă barocă au transformat-o în una dintre cele mai preţioase creaţii ale omenirii. Dispariţia „Camerei de chihlimbar” în 1941 rămâne şi astăzi o enigmă, iar povestea legendarei încăperi este unul dintre cele mai fascinante mistere ale istoriei.

Care sunt originile „Camerei de chihlimbar”?

Chihlimbarul – răşina de copac fosilizată – a fost întotdeauna considerat o materie primă preţioasă, pentru că nu se ştia în ce cantităţi există în natură. Cele mai vechi bijuterii din chihlimbar datează de mai bine de 13.000 de ani, „ambra galbenă” fiind un material preţuit de către numeroase culturi din întreaga lume.

În Grecia Antică numele dat chihlimbarului era „elektron”, adică „format de către soare”, grecii crezând că substanţa aurie era forma pietrificată a razelor soarelui. Cuvintele moderne „electricitate” şi „electron” îşi au originea în denumirea acestui material.

În secolul al XVIII-lea, chihlimbarul era folosit adesea în operele de artă graţie culorii sale aurii şi rarităţii sale. Cele mai importante centre artistice în care era folosită această resursă rară erau Königsberg şi Danzig, oraşe situate pe malul Mării Baltice. Localizarea geografică reprezenta un mare avantaj, anume accesul la depozitele de chihlimbar existente sub apele mării Baltice. Sub fundul acesteia se află îngropată o veche pădure de pini, iar furtunile violente aduc adesea depozite de chihlimbar la mal.

Chihlimbarul era extrem de preţios, astfel că legile secolului al XVIII-lea pedepseau cu moartea vânzarea ilegală a „ambrei galbene”. Cu timpul, cavalerii germani au obţinut monopolul asupra comerţului cu chihlimbar, iar cele mai valoroase bucăţi ajungeau la artizanii din cele două oraşe. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, tehnica realizării de bijuterii şi piese de mobilier din chihlimbar a devenit tot mai elaborată, iar operele artiştilor de aici din ce în ce mai apreciate. În secolul al XVIII-lea, piesele de mobilier din chihlimbar au devenit cele mai dorite cadouri în înalta societate, ele întruchipând calităţi precum bogăţia, bunul gust şi generozitatea.

„Salonul de chihlimbar” a reprezentat cea mai mare realizare a artizanilor prusaci, o întreagă încăpere fiind acoperită cu panouri de chihlimbar, foiţe de aur şi oglinzi pentru a crea o imagine spectaculoasă în lumina soarelui. Opera a fost începută în 1701 la dorinţa consoartei regelui prusac Frederic I, Sophia Charlotte de Hanovra. Andreas Schlüter, un sculptor baroc de origine germană, a fost artistul însărcinat cu proiectarea camerei, aceasta fiind transpusă în realitate de un maestru al artizanatului în chihlimbar, Gottfried Wolfram, asistat de Ernst Schacht şi Gottfried Turau.

Iniţial, preţioasa cameră trebuia să ajungă în Schloss Charlottenburg, palatul din Berlin construit la cererea Sophiei Charlotte. Regina a murit, însă, în 1705, înainte ca „Salonul de chihlimbar” să fie finalizat. Nici Frederic I nu a trăit să vadă realizat acest proiect grandios, murind în 1713.

Urmaşul regelui prusac, Frederic Wilhelm I, considera Salonul de chihlimbar o pierdere de timp şi de bani, astfel că a decis să întrerupă proiectul, urmând ca panourile de chihlimbar să fie stocate în Berlin. Acesta nu avea să fie, însă, sfârşitul „Salonului de chihlimbar”, preţioasa operă beneficiind de contextul politic de la acea vreme.

„Salonul de chihlimbar” ajunge în Rusia

Rusia condusă condusă de Petru I se afla în război cu Suedia încă de la 1700, dorind să obţină acces la Marea Baltică pentru a putea tranzacţiona cu celelalte ţări maritime. După mai bine de 15 ani de luptă, ţarul avea nevoie de aliaţi, astfel că s-a întâlnit cu Frederick Wilhelm în 1716 pentru a stabili o strategie comună împotriva regatului suedez. Întâlnirea celor doi conducători s-a desfăşurat într-un interval de trei zile, timp în care Petru I (zis şi Cel Mare) a aflat despre Salonul de chihlimbar. Aflând de pasiunea conducătorului Rusiei pentru ambra galbenă, Frederic Wilhelm a realizat că proiectul grandios şi costisitor al predecesorului său putea deveni util. Astfel, regele Prusiei a decis să îi dăruiască preţioasa încăpere lui Petru cel Mare, întărind astfel alianţa dintre cele două state şi reuşind totodată să scape de o cheltuială pe care o considera fără rost (la acea vreme, ambra valora de 12 ori mai mult decât aurul).

Graţie „Salonului de chihlimbar”, două mari puteri ale Europei deveneau aliate, fără ca vreunul dintre conducători să ştie că misterioasa încăpere avea să ducă, peste secole, la conflicte între ţările lor.

În urma războiului, Petru cel Mare a capturat delta râului Neva, unde a fondat o nouă cetate în 1703: Sankt-Petersburg. În 1712, Petru cel Mare a mutat capitala Rusiei de la Moscova la Sankt-Petersburg. Astfel, noua capitală a fost destinaţia preţiosului cadou oferit de conducătorul Prusiei. Operaţiunea de transport nu a fost uşoară: panourile de chihlimbar au fost încărcate în 18 lăzi, acestea fiind transportate pe ultimul segment al călătoriei cu ajutorul săniilor, pentru a depăşi obstacolele dificilei ierni ruseşti.

După ce au ajuns în Sankt-Petersburg, cutiile conţinând panourile de chihlimbar au rămas depozitate. Petru I a câştigat în cele din urmă războiul cu Suedia, proclamându-se în 1721 Împărat al Imperiului Rus. Victorios în lupta ce a durat mai bine de două decenii, Petru cel Mare nu a apucat nici el să vadă finalizarea salonului de chihlimbar, pierind în 1725 în Sankt Petersburg după 43 de ani de domnie.

Camera de chihlimbar a fost în cele din urmă instalată în Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg 18 ani mai târziu, în 1743, operaţiunea desfăşurându-se sub supravegherea Împărătesei Elizabeta Petrovna, fiica lui Petru cel Mare. După 12 ani, în 1755, opera de artă a fost mutată în Palatul Ecaterina, într-o încăpere mai spaţioasă, unde „cea de-a opta minune a lumii” a uluit vizitatorii din întreaga lume până în septembrie 1941.

Cum a dispărut „Camera de chihlimbar”?

Timp de aproape două secole, „Salonul de chihlimbar” a rămas un simbol al prieteniei dintre Rusia şi Germania. Acest lucru avea să se schimbe cu ocazia celei mai mari conflagraţii din istorie, cel de-al Doilea Război Mondial.

Pe 23 august 1939 se semna la Moscova pactul Ribbentrop-Molotov, un tratat de neagresiune între Uniunea Sovietică şi Germania nazistă. În ciuda acestui tratat, trupele lui Hitler aveau să invadeze Uniunea Sovietică pe 22 iunie 1941, în cadrul Operaţiunii Barbarossa.

Primul obiectiv al atacului nazist era capturarea oraşului Leningrad (numele pe care îl purta Sankt-Petersburg la acea dată). În monologurile pe care le ţinea în buncărul său din Wolfsschanze, Hitler susţinea că fondarea oraşului Sankt-Petersburg a fost o catastrofă, astfel că acesta „trebuie să dispară de pe faţa pământului, la fel ca Moscova”. Doar atunci, a continuat Hitler, aveau slavii „să se retragă în Siberia”, permiţând germanilor să obţină mult-doritul „spaţiu vital”.

Hitler avea planuri şi pentru „Salonul de chihlimbar”, considerând că preţiosul monument baroc reprezintă o componentă importantă a patrimoniului cultural german. De aceea, liderul nazist dorea să obţină capodopera, recuperarea acestei concretizări a geniului german reprezentând o importantă victorie simbolică.

În seara zilei de 22 iunie, în care trupele naziste au invadat teritoriul sovietic, autorităţile au dat ordinul de evacuare a comorilor oraşului Leningrad. Efortul se anunţa a fi unul colosal, căci doar în muzeul Ermitaj existau 2,5 milioane de obiecte preţioase, la care se adăugau cele aflate în palatele oraşului. Disperarea oficialilor sovietici reiese din jurnalul unui curator care lucra în Leningrad: „24 iunie. Muncim fără încetare de 24 de ore. Tovarăşilor le curge sânge din nas din cauza aplecării repetate asupra lăzilor în care punem comorile. Am rămas fără cutii şi fără hârtie şi am fost nevoiţi să folosim cuferele ţarinei şi hainele sale pentru a împacheta comorile patriei”.

„Salonul de chihlimbar” a fost printre primele camere golite de comori. Oficialii sovietici au putut lua scaunele, mesele şi ornamentele de chihlimbar, însă panourile sculptate ce acopereau pereţii s-au dovedit greu de demontat. Atunci când au încercat să desfacă primul panou, mozaicul de chihlimbar a fost deteriorat, astfel că oficialii au decis să acopere pereţii cu alte materiale, pentru a părea că elementele cele mai preţioase ale camerei fuseseră deja evacuate. Efortul depus în grabă nu avea să-i păcălească pe soldaţii nazişti.

În noiembrie 1941, „Salonul de chihlimbar” avea să cadă sub controlul trupelor speciale conduse de baronul von Kunsberg. Batalionul SS condus de van Kunsberg fusese creat cu un singur scop: capturarea celor mai importante opere de artă şi transferarea acestora, în siguranţă, în Germania. Soldaţii din acest batalion au reuşit să desfacă panourile din preţiosul salon în doar 36 de ore, acestea fiind împachetate cu grijă în 29 de lăzi care au fost încărcate într-un tren cu destinaţia Königsberg.

Camera a fost instalată în castelul Königsberg, o fortăreaţă construită în secolul al XIII-lea de Ordinul Cavalerilor Teutoni. „Cea de-a opta minune a lumii” a fost expusă în această fortăreaţă-muzeu până în primăvara anului 1944, când a fost zărită pentru ultima dată înainte să fie ascunsă în catacombele cetăţii.

Începând cu 1944, castelul Königsberg devenise ţinta atacurilor aliate, fiind bombardat în mod repetat până când a fost adus la stadiul de ruină, doar zidurile cetăţii rămânând parţial în picioare (acestea aveau să fie distruse în 1968, atunci când Brejnev a cerut demolarea unui „simbol al militarismului prusac”, ştergând astfel urmele trecutului german al oraşului sovietic Kaliningrad). „Salonul de chihlimbar” a dispărut în negura războiului, iar soarta sa avea să fie cercetată în următoarele decenii de autorităţile sovietice şi germane şi de căutătorii de comori.

Goana după „Salonul de chihlimbar” şi secretele istoriei

Dispariţia „Salonului de chihlimbar” a dat naştere la numeroase ipoteze şi teorii referitoare la soarta acestei comori, teorii ce au făcut ca autorităţile sovietice şi germane să caute posibilele ascunzători ale preţioasei camere.

Istoricul german Mario Morgner a studiat arhiva Stasi, serviciul secret al RDG, şi a descoperit că agenţia germană a desfăşurat un efort colosal, ce a purtat numele de „Operaţiunea Puşkin”, pentru a identifica locul în care ar fi putut fi ascunsă „Camera de chihlimbar”. În cartea „Geheimsache Bernsteinzimmer”, istoricul relatează că Stasi a cheltuit milioane de mărci şi efectuat 120 de operaţiuni de căutare în mine şi depozite în încercarea de a descoperi comoara. „Descoperirea salonului ar fi fost un triumf politic pentru Germania de Est. Din punct de vedere al propagandei, succesul acestei operaţiuni ar fi ajutat RDG-ul să-şi promoveze imaginea, sugerând că ar fi «Germania mai bună». De aceea, în RDG misiunea era una de stat, în timp ce în vest doar căutătorii de comori au pornit pe urmele «Salonului de chihlimbar»”, a declarat istoricul pentru Bloomberg.

Motivul pentru care efortul Stasi nu a dat rezultate a fost dezvăluit într-o carte publicată în 2004 de Catherine Scott-Clark şi Adrian Levy, doi jurnalişti de investigaţie din Marea Britanie. Cei doi autori au studiat documente sovietice şi germane şi au efectuat cercetări în Sankt-Petersburg, Moscova, Kaliningrad şi în numeroase alte oraşe, scoţând la iveală dovezi neştiute.

Care a fost concluzia jurnaliştilor? „Salonul de chihlimbar” a fost distrus în timpul războiului, arzând în castelul Königsberg în urma unui incendiu provocat chiar de Armata Roşie.

În mai 1945, la câteva zile după predarea Germaniei, conducerea URSS a lansat o anchetă referitoare la soarta „Salonului de chihlimbar”. Alexander Brusov, profesor la Muzeul de Istorie din Moscova, a dat verdictul după două luni, atunci când a publicat raportul: salonul a fost distrus în incendiu.

În primăvara anului 1945, germanii au decis să evacueze preţioasa cameră, astfel că toate panourile au fost împachetate în lăzi ce au fost stocate în Sala Cavalerilor din castelul Königsberg. Brusov a aflat că planul a fost abandonat în ultima clipă, iar atunci când Armata Roşie a cucerit castelul, soldaţii ruşi au dat foc aripii de nord a edificiului, acesta fiind momentul în care preţioasele elemente au fost distruse. Pe 5 iunie 1945, Brusov a inspectat Sala Cavalerilor, descoperind „urme de foc, cenuşă şi elemente de cupru de la uşi furate de soldaţii nemţi odată cu «Salonul de chihlimbar»”. Concluzia lui Brusov era fermă: comoara fusese distrusă. De aceea, profesorul a recomandat autorităţilor abandonarea eforturilor de căutare.

Autorităţile sovietice au decis să ignore raportul lui Brusov, clasificându-l drept „secret de stat” (statut pe care avea să-l aibă vreme de 50 de ani). O nouă investigaţie avea să fie deschisă sub conducerea lui Anatoli Kuchumov, unul dintre specialiştii responsabili de „Salonul de chihlimbar” înainte ca acesta să fie capturat de armata nazistă. Studiind documentele lăsate în urmă de Kuchumov, autorii au descoperit că ancheta condusă de acesta ajunsese la aceeaşi concluzie: „Salonul de chihlimbar” arsese în castelul Königsberg din cauza soldaţilor sovietici. Cu toate acestea, Kuchumov a raportat cu totul altceva către Moscova, respingând varianta incendiului şi lansând ipoteza că soldaţii nazişti ar fi transportat comoara în afara oraşului, într-un loc secret.

Descoperind în arhiva lui Kuchumov rapoarte ale guvernului ce arătau că foştii săi colegi de la muzeu au fost exilaţi în gulaguri după război, fiind acuzaţi de organizarea defectuoasă a evacuării operelor de artă în 1941, cei doi jurnalişti opinează că acesta s-a temut să nu aibă aceeaşi soartă şi a lansat această pistă falsă.

Ipoteza a fost emisă de Kuchumov într-un moment ideal pentru Uniunea Sovietică, în care cercetările efectuate de forţele occidentale ajunseseră la concluzia că soldaţii din Armata Roşie capturaseră peste 2 milioane de comori germane din muzeele şi instituţiile culturale din întreaga ţară. Oficialităţile sovietice au folosit teoria lui Kuchumov pentru a contracara acuzaţiile, lansând în acest scop un efort patriotic pentru căutarea salonului „pierdut”.

Guvernul sovietic a înfiinţat abia în 1967 o comisie oficială care să caute Salonul de chihlimbar. Comisia a efectuat cercetări în subsoluri, buncăre, mine şi depozite subterane, funcţionând timp de 17 ani. În decembrie 1984, când încă nu fusese descoperită nicio dovadă care să ducă la comoara pierdută, comisia a fost desfiinţată.

Misterul dispariţiei „Salonului de chihlimbar” a continuat să fie util şi peste decenii. În 2003, când în presa germană au apărut articole ce catalogau ca imoral refuzul Rusiei de a restitui 1,6 milioane de opere de artă furate din Germania de Armata Roşie în timpul celui de-al doilea război mondial, guvernatoarea Sankt-Petersburgului, Valentina Matvinenko, a replicat ferm: „Imorale au fost furtul Salonului de Chihlimbar, asedierea Leningradului, distrugerea a mii de oraşe sovietice şi uciderea a milioane de ruşi. Avem toate drepturile să stabilim condiţiile restituirilor, pentru că noi am fost cei ce au plătit cel mai mare preţ în timpul Marelui Război Patriotic”.

Reconstruirea „Salonului de chihlimbar”

În 1979, când efortul de căutare a „Salonului de chihlimbar” se afla încă în desfăşurare, Consiliul de Miniştri al URSS a votat în favoarea reconstruirii preţioase camere.

Grandiosul proiect s-a desfăşurat de-a lungul 24 de ani, timp în care artizanii ruşi au reconstruit salonul pe baza fotografiilor originalului, fiecare detaliu fiind reprodus cu acurateţe. Efortul a fost costisitor, dat fiind că au fost folosite peste 6 tone de chihlimbar, astfel că suma totală s-a ridicat la peste 10 milioane de dolari. În 1998, când Rusia a fost lovită de o criză economică gravă, statul a sistat finanţarea proiectului, cu riscul ca acesta să nu mai fie finalizat. Problema s-a rezolvat atunci când compania germană Ruhrgas (astăzi E.ON Ruhrgas) a donat 3,5 milioane de dolari către proiect în schimbul semnării unor contracte cu furnizori de gaz natural. Astfel, la aproape trei secole de la înţelegerea ruso-prusacă, „Salonul de chihlimbar” avea să servească din nou la înlesnirea relaţiilor între cele două ţări.

Proiectul a fost finalizat în 2003, fiind inaugurat cu ocazia aniversării a 300 de ani de la fondarea oraşului Sankt-Petersburg. Ceremonia oficială a avut loc pe 31 mai 2003 sub patronajul preşedintelui Rusiei, Vladimir Putin. Printre invitaţi s-a numărat şi Gerhard Schroeder, cancelarul Germaniei.

Momentul a fost considerat extrem de important de către Vladimir Putin, preşedinteleRusiei fiind originar din Sankt-Petersburg. Pentru a se asigura că momentul inaugării va fi unul perfect, Putin a dispus ca avioanele militare să împrăştie substanţe anti-ploaie în atmosferă. Ceremonia a decurs fără probleme.

Astăzi, „Salonul de chihlimbar” este accesibil tuturor celor ce vizitează Palatul Ecaterina, povestea acestei comori atrăgând turişti din toate colţurile lumii care doresc să vadă monumentul cu o istorie plină de mistere şi care a jucat un rol important în relaţiile dintre două ţări importante pe harta continentului european.