Hoinarul de la malul mării: Jean Constantin, haina simplă a unui talent uriaș

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

La împlinirea a 99 de ani de la nașterea marelui Jean Constantin, marea, portul și scena românească par să păstreze o tăcere plină de reverență în amintirea omului care a adus atâta generozitate și bucurie în sufletele generațiilor de spectatori, dovedind că adevăratul geniu artistic stă în capacitatea rară de a dărui căldură umană într-o lume adeseori grăbită și rătăcită.

Marea Neagră are modul ei tainic de a păstra amintirile. În murmurul valurilor care se sparg de stabilopozii Cazinoului din Constanța se deslușește încă o șoaptă caldă, o replică spusă din adâncul sufletului și o poftă de viață ce pare că nu s-a stins niciodată. Jean Constantin a fost mai mult decât un mare actor de comedie; a fost însăși bucuria simplă, luminoasă, dăruită unui neam care învățase prea des să ofteze. A purtat în priviri lumina caldă a Dobrogei și în inimă generozitatea acelora care știu ce înseamnă munca grea, frigul și lipsurile.

Născut la Techirghiol, pe 21 august 1927, într-o familie binecuvântată cu nouă copii, Constantin Cornel Jean a învățat de mic rânduiala modestiei. Cu tatăl său, Dumitru, de origine macedoneană-albaneză, și mama, Caliopi, purtând în sfeșnicul sufletului obârșia grecească, casă le-a fost adeseori drumul. Au fost anii grei ai războiului, ani în care hăinuțele erau ajustate de la frate la frate, ciorapii purtau cusăturile răbdării materne, iar pâinea se împărțea la mai mulți. Însă în acea căsuță modestă, unde durerea pierderii atâtor frați la vârste crude nu a reușit să stingă lumina, tatăl aducea mereu gluma, iar mama cânta cu o voce care deschidea cerurile. Micul Jean, cel mai mic dintre băieți, recita poezii pe scăunel și visa la lumile mari, deși destinul părea să-i pregătească o altă cale.

Părăsind băncile școlii la doar 16 ani, tânărul Jean nu s-a ferit de asprimea vieții. A devenit hamal în Portul Constanța. Alături de un alt uriaș al cinematografiei de mai târziu, Ilarion Ciobanu, Jean purta sacii grei de cereale și număra încărcăturile pe vapoare. Se numeau ei înșiși, cu un umor amar și fraged, „șobolanii portului”. Între praf, transpirație și zgomotul lanțurilor de ancoră, flăcăul visa să se îmbarce într-o bună zi pe un vas și să plece spre capătul lumii. Dar corabia lui avea să fie alta: scena. Tot acolo, printre docheri, a înființat prima sa brigadă artistică, descoperind că o glumă bună poate spăla oboseala unei zile de trudă mai repede decât apa mării.

Au urmat anii de șantier la Bumbești-Livezeni, armata la grăniceri la Turnu Severin și slujbe mărunte, de la creator de modele pentru pantofi de pânză până la normator-salarizator la Medgidia. În anii ’50, pe când încerca să-și facă loc în lumea teatrului, Jean locuia într-un pod fără apă și fără bucătărie al Casei de Cultură din Constanța. Acolo, coborând dimineața în pijama la parter pentru a se spăla, a fost surprins de o delegație oficială. Întrebat ce caută acolo acel tânăr, răspunsul simplu a adus o repartiție: un apartament mic pe strada Cristea Georgescu, aproape de faleză. Aceea avea să devină ancora lui pentru toată viața.

Anul 1957 i-a deschis porțile Teatrului de Stat „Fantasio” din Constanța. Când Jean Constantin pășea pe scenă, sala se lumina instantaneu. Nu era nevoie de artificii sau decoruri grandioase; era de ajuns un gest, o strâmbătură plină de bunătate sau modul unic în care își potrivea vocea. Publicul îl simțea ca fiind de-al casei.

Marele ecran l-a îmbrățișat repede. Din 1965, când a debutat în „Procesul alb”, și până la seria legendară „Brigada Diverse”, Jean Constantin a creat personaje care au intrat definitiv în folclorul național. Cine îl poate uita pe ghinionistul și simpaticul Patraulea din B.D., făcând cuplu impecabil cu Puiu Călinescu și Dem Rădulescu? Sau pe Ismail din „Toate pânzele sus”, cel nedespărțit de polonicul lui, strigând cu poftă: „Întâi mâncam și pe urmă luptam!”? Sau pe meșterul Limbă din filmele lui Sergiu Nicolaescu?

Fiecare rol era o bijuterie șlefuită din har pur și improvizație. Regizorii îi dădeau libertate pentru că știau că Jean simțea textul mai bine decât oricine. Iar când spectatorii îl confundau adeseori cu un rrom datorită tenului și rolurilor magistrale, maestrul zâmbea cu o mândrie caldă. Pentru el, faptul că oamenii credeau că aparține acelei etnii era cea mai înaltă dovadă că își făcuse meseria de actor cu o fidelitate desăvârșită.

Dincolo de luminile rampei și de hohotele de râs din săli, Jean Constantin a fost un om profund discret, cald și generos. A iubit cu o credință tăcută. După două căsnicii din tinerețe, a întâlnit-o pe Elena (Nina) Petcu, fosta soție a actorului Gheorghe Cozorici și sufleur la Teatrul Național. Au trăit împreună trei decenii într-o armonie rară, o poveste de dragoste construită pe respect, seninătate și grijă reciprocă. Nina îi cunoștea dorul neumflat de diletantism și pasiunea mistuitoare pentru teatru: „dacă știa că are un spectacol peste o lună, nu stătea. Nu putea să lipsească de pe scenă. Voia să moară pe scenă.”

Recunoașterea a venit din toate părțile, Premiul UNITER, Placheta de Aur UARF, Ordinul Meritul Cultural, Premiul Gopo pentru întreaga activitate și chiar titlul de Cavaler de Malta. Dar pentru Jean, cea mai mare distincție rămânea îmbrățișarea sinceră a omului simplu de pe stradă.

Pe 26 mai 2010, în apartamentul său din Constanța, sufletul marelui actor a plecat în tăcere, tocmai când se pregătea să meargă în port, să se întâlnească cu vechii săi prieteni, pescarii. Se stingea la 82 de ani, lăsând în urmă o țară mai tristă, dar infinit mai bogată prin amintirea sa.

Jean Constantin nu a plecat cu adevărat. El a rămas în valurile care bat la mal la Constanța, în râsetele copiilor care privesc astăzi filmele de altădată și în conștiința unui neam care știe că, atâta timp cât Ismail își mai caută polonicul pe ecran, copilăria noastră nu se va sfârși niciodată.

Apusul peste Marea Neagră are astăzi culoarea amintirilor noastre. Jean Constantin a plecat așa cum a trăit: simplu, privind spre valuri și purtând în suflet dragostea de oameni. A lăsat în urma sa zeci de filme antologice, dar și o stare de spirit, credința că dincolo de orice necaz, un zâmbet sincer poate salva o lume. Când marea va freamăta la malul Constanței, ascultați cu atenție: printre pescăruși și valuri încă se mai aude râsul cald al omului care a învățat o națiune întreagă să uite de suferință.

Jean Constantin a plecat la întâlnirea cu marile umbre ale scenei românești, dar a lăsat lumina aprinsă în sufletele noastre. A fost băiatul sărac din port care a cucerit o țară întreagă fără să-și piardă vreodată simplitatea și bunătatea. Ne-a învățat că adevărata măreție se măsoară în numărul de zâmbete pe care le lași în urmă, nu în titluri sau averi,. Astăzi, maestrul nu mai este printre noi, dar de câte ori viața ne apasă, un simplu chip al lui Ismail sau Patraulea ne aduce aminte că bunătatea și râsul curat sunt singurele noastre scuturi împotriva uitării.

Acest articol a fost semnat de Ciprian Demeter