Prima pagină Maratoanele Descopera Descopera istoria amorului

Românii pătimaşi: de la iubire la desfrâu şi violenţă

Maria Olaru | 02.10.2015 | ● Vizualizări: 2865

În secolul al XVIII-lea, omul trăia într-un cadru ale cărui norme erau dictate de biserică şi de dogma creştină, iar de această privire ageră a feţelor bisericeşti nu scapă nici sexualitatea enoriaşilor. Atât biserica, cât şi statul încercau să controleze sexualitatea impunând ca actul sexual să se desfăşoare doar în interiorul căsătoriei şi doar în anumite zile.

Desfrâul, unul dintre cele mai mari păcate, era mereu prezent în predicile preoţilor şi aspru pedepsit, atunci când era descoperit. Totuşi, acest tip de comportament era omniprezent în epocă, alcătuind unele dintre cele mai piperate subiecte ale vremii. Mânaţi de amor, de sărăcie sau alte motive similare, oamenii se îndrăgosteau şi formau cupluri „interzise”. Trădări, concubinaje, iubiri între rude, toate acestea erau evenimente trăite, simţite şi care nu au scăpat de privirea sau gura lumii şi, uneori, nici de pedepsele clericilor sau ale partenerilor trădaţi. 

Pentru a putea expune câteva dintre problemele legate de pierzanie şi desfrâu în epoca fanariotă şi chiar mai târziu, am folosit ca principale surse cărţile Constanţei Vintilă-Ghiţulescu („Focul Amorului: despre dragoste şi sexualitate în societatea românească 1750-1830” şi „În şalvari şi cu işlic”) şi cartea coordonată de Adrian Majuru, „Bucureştiul subteran. Cerşetorie, delincventă, vagabondaj”.

Desfrâu la genul feminin

Femeia desfrânată, care îşi înşela soţul sau despre care se bănuia doar că avea un astfel de comportament, era comparată cu animalele când venea vorba de poftele trupeşti. Se spune că nicio pedeapsă nu ar fi putut opri aceste pofte. Cel mai adesea ea era numită „curvă adevărată” sau „căţea”, acestea fiind, de fapt, şi principalele insulte aduse la adresa femeii la acea vreme. 

Cel mai important lucru de care depindea reputaţia unei femei măritate era fidelitatea faţă de soţ şi familie. De acest lucru depindea şi reputaţia bărbatului şi, ca urmare a acestui lucru, misiunea acestuia nu era numai de a asigura susţinere economică, ci şi de a veghea asupra femeii şi de a o păzi pentru a-şi menţine puritatea sexuală. 

Ca urmare a acestui lucru, cel puţin în familiile de boieri, doamnele nu îşi părăseau niciodată domiciliul neînsoţite de alte prietene sau slugi. Aşa se face că unele dintre ele îşi iau cu ele slugi de încredere chiar şi atunci când se întâlnesc cu amanţii numai pentru a respecta norma şi a nu fi observate neînsoţite. În zona rurală, femeia nu era neapărat însoţită la fiecare ieşire din curte, în schimb, ea nu trebuia să umble singură în locuri în care se aflau mulţi bărbaţi, ca de pildă cârciuma. Altfel, observată de vecini, actori deosebiţi de importanţi în viaţa cotidiană, ea îşi putea câştiga fără vină reputaţia de femeie infidelă. 

Românii pătimaşi: desfrâu, violenţă şi iubire    

În cazul în care femeia adulteră era prinsă în patul conjugal cu amantul, soţul avea voie să îi omoare pe amândoi fără a fi judecat. În rest, în funcţie de dorinţa bărabtului, femeia era tunsă, i se tăia nasul sau era trimisă la mânăstire pentru 2 ani, timp în care soţul se putea gândi dacă o va mai primi acasă. În cazul în care acesta decidea că nu mai poate trăi alături de ea, femeia era tunsă şi rămânea la mânăstire pentru tot restul vieţii. 

De asemenea, o dată cu despărţirea, femeia care a păcătuit nu îşi pierde doar soţul şi onoarea ci şi zestrea şi resul bunurilor căpătate ulterior. 

Desfrâu la genul masculin

Nu de puţine ori, doamnele căsătorite aveau relaţii extraconjugale tot cu bărbaţi însuraţi. Însă, de puţine ori se pomenea despre implicarea bărbatului în astfel de legături şi de şi mai puţine ori partea masculină era pedepsită. Cel mai adesea, bărbaţii scăpau doar cu plata unei sume de bani. 

Mai mult, în cele mai multe cazuri, tot soţia era vinovată pentru desfrâul soţului fiindcă nu avusese grijă de el sau îl supărase, nefiind suficient de ascultătoare. Vecinii aveau tendinţa de a o învinovăţi şi ei pe soţie fiindcă nu a ştiut să îşi ţină omul lângă ea. 

Românii pătimaşi: desfrâu, violenţă şi iubire    

În funcţie de caz, amanta putea fi adusă să locuiască în casă, alături de soţie şi copii, asta dacă nu cumva amanta era o slujnică. În astfel de situaţii, soţia decădea la rang de slujnică şi era bătută cu violenţă, aceasta fiind de multe ori metoda prin care cei doi amanţi încercau să scape de soţie. 

Rare erau situaţiile în care soţiile nu trec cu vederea aventurile soţilor. Adesea ele depun jalbă doar în cazul în care în urma unei relaţii extraconjugale soţul este contaminat cu sifilis (boală venerică). Un alt motiv pentru care femeile erau dispuse să apeleze la justiţie atunci când soţii le înşelau era traiul rău, situaţii în care acestea nu îşi mai permiteau să se întreţină, fie pentru că partenerii nu mai susţineau casa din punct de vedere economic, fie pentru că bătăile deveneau imposibil de suportat. 

Cine sunt amanţii?

Într-o perioadă în care multe dintre căsătorii erau aranjate, iar protagoniştii erau minori, iubirea extraconjugală apărea adesea între persoane cât mai diferite din punct de vedere social sau economic. Astfel, legăturile de acest gen se formau între cunoscuţi, vecini, fini şi naş, noră şi socru, soacră şi ginere, cumnaţi, slugi şi stăpâni şi chiar şi între preoţi şi enoriaşe. 

În afara căsătoriei, iubirea era mai mare, mai pătimaşă, mai palpitantă tocmai pentru că era interzisă. Mulţi „îşi pierdeau capul” lăsându-se cu totul în mrejele iubirii, renunţând la familie şi „fugind în lume”. Alţii, seduceau şi iubeau  până la un anumit punct când lumea începea să vorbească pe la colţuri despre legăturile lor. Iubirile de acest fel se înfiripă rapid şi se pot termina cu aceeaşi rapiditate sau se pot transforma în iubiri bolnăvicioase. 

Oraşul, cu cârciumile, mahalele şi petrecerile lui reprezintă o continuă ispită atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. 

Românii pătimaşi: desfrâu, violenţă şi iubire    

Întâlnirile variază de la cele mai „nevinovate”, ca din întâmplare pe stradă, care le permit amorezilor să îşi arunce priviri fugare prin care să îşi reafirme dragostea, până la cele din casele prietenilor, din cârciumile şi hanurile din alte oraşe, maidane, poduri, locuri cât mai ascunse de privirile celorlalţi. 

Întotdeauna există un pretext, un motiv care să nu divulge întâlnirile ce urmează a avea loc: o probă la croitorie, o vie de cules, o vizită sau un târg de la care nu se poate lipsi. 

Dacă la sat, cel mai des, legăturile se formau între vecini sau rude, la oraş „gama” este ceva mai variată. Femeile alegeau dintre partenerii de afaceri ai soţilor şi bărbaţii pe care îi întâlneau în casele altor prieteni. Bărbaţii îndrăzneau să „pună” ochii pe doamne pe care le cunoşteau mai puţin din trecut, însă atât în rândul soţiilor, cât şi al soţiilor, exista o preferinţă pentru slugi. 

În rândul boierilor, legătura cu slujnica este nu numai tolerată, dar şi încurajată atunci când este vorba despre un bărbat tânăr celibatar. Mai exact, roabele au rolul de a-i iniţia pe feciori în viaţa sexuală. Prin urmare, roaba este crescută împreună cu feciorul şi de multe ori, cei doi dorm în acelaşi pat. 

Războaiele şi prezenţa armatelor străine tulburau şi mai mult liniştea familiilor. Boieroaicele cădeau pradă tinerilor ofiţeri vorbitori de limbă franceză şi cunoscători ai modelor occidentale şi mai ales buni dansatori, spre deosebire de boierii români înveşmântaţi în blănuiri şi straie lungi ce îi împiedica să danseze. 

Nici soţii femeilor din popor nu au linişte în astfel de perioade, căci inimile soţiilor lor sunt puse pe jar de ostaşi din armate străine de care se îndrăgostesc repede. 

Amorul ca afacere

Amorul se înfiripă repede între tineri, iar arma seducţiei care duce la „consumarea relaţiei” este promisiunea unei viitoare căsătorii. De multe ori, odată ce au „avut dragoste” tânărul îşi părăseşte iubita şi deci nu îşi respectă promisiunile. În astfel de cazuri, tinerele femei se angajează într-un proces atât economic, cât şi moral, depunând jalbă la mitropolie şi cerând să se facă dreptate. 

Totuşi, au existat destul de multe fete care fără a avea vreo legătură cu un anumit bărbat, încearcă să îi forţeze mâna acestuia iniţiind o strategie de şantaj, lansând zvonuri prin sat. Scopul este acela de a-l determina pe bărbat să îşi apere onoarea luând fata de soţie, sau achitându-i o sumă de bani pentru zestre. 

Românii pătimaşi: desfrâu, violenţă şi iubire    

Uneori fetele nu erau implicate în această mârşăvie, însă mamele lor, care cunoşteau averile băieţilor, lansau zvonuri pentru a-i determina să le devină gineri sau să contribuie cu bunuri sau sume considerabile la zestrele fetelor. 

Astfel, seducţia devenea uşor o afacere profitabilă. Şi slujnicele mai curajoase, îşi ameninţau şi şantajau stăpânii, ori pentru că aceştia nu îşi respectau promisiunile, ori pentru că fetele cunoşteau slăbiciunile acestora şi găseau oportunitatea de a profita. Aşadar, pentru a nu-şi „sparge casele” sau a nu se face de ruşine, mulţi dintre bărbaţi plăteau, fie că erau sau nu vinovaţi de amăgirea fetelor. Puţine au fost cazurile în care bărbaţilor nu le-a păsat de gura lumii şi au decis să apeleze la legiuitori pentru a face lumină. 

Concubinajul

Nu se întâmpla întotdeauna ca doi parteneri care stăteau împreună şi care împărţeau aceeaşi masă şi acelaşi pat să fi fost şi căsătoriţi. Din diferite motive (împotrivirea părinţilor, diferenţe de rang social, rudenie între parteneri, sărăcie), cununia nu se oficia, iar cei doi deveneau concubini. Uneori femeia accepta starea de provizionat sub promisiunea că în viitor, când situaţia se va remedia, va avea parte de o căsătorie. Alte ori, partenerul era cel care întreţinea femeia şi care o plătea, dar care nu rămânea multe zile să locuiască cu ea. Şi în acest caz, la fiecare vizită, bărbatul promitea o viitoare căsătorie. Unii dintre bărbaţi chiar se căsătoreau cu aceste concubine, în timp ce alţii se răzgândeau imediat ce intervenea plictisul. 

Biserica nu tolera astfel de relaţii păcătoase, asociate curviei şi cel mai adesea le învinuia pe femei. Prin urmare, în cazul proceselor intentate de concubinele părăsite, biserica le dădea dreptate bărbaţilor cărora le dădea şansa să scape de femeile ce căzuseră în păcatul curviei. 

Românii pătimaşi: desfrâu, violenţă şi iubire    

Sodomia

Descrisă şi ca un păcat şi ca un delict, sodomia include o gamă largă de alte păcate precum pedofilia, homosexualitatea, masturbarea şi chiar realizarea actului sexual într-o altă poziţie decât cea clasică. Bărbatul condamnat de astfel de fapte este numit sodomit, iar femeia sodomleancă, după cum explică Constanţa Ghiţulescu Vintilă în cartea sa „Focul amorului”. Pedeapsa pentru astfel de fapte este moartea prin decapitare şi arderea corpului pe rug.

Cu toate acestea, nimeni nu ia nicio măsură decât atunci când comportamentul sodomitului afectează societatea sau atunci când partenerul nu îl mai poate tolera. Însă, de cele mai multe ori, biserica este dispusă să treacă cu vederea, cu condiţia ca persoana acuzată să se pocăiască şi să îşi reia atribuţiile în sânul familiei. 

Depravarea bucureşteană

Ceva mai târziu, la începutul anilor 1900, jurnalistul M. Socianu elaborează un raport al maladiilor sociale din Capitală, scrieri ce sunt publicate în volumul coordonat de Adrian Majuru, „Bucureştiul subteran”. 

Astfel afăm că după prăbuşirea imperiilor rus şi austriac, Bucureştiul devine un centru de întâlnire al oamenilor depravaţi. Principalele locuri ale desfâului şi ale piezaniei sunt cabaretul (Moulin Rouge şi Chat Noir) şi cafenelele precum Alhambra. 

Le Chat Noir, Paris    

Aici, clienţii care rămân după program la cabaret sunt îmbogăţiţii după război, oameni „fără căpătâi”, pleava societăţii, escroci, trişori, răufăcători gata să cheltuiască sume exorbitante pe băutură şi mâncare. 

Fetele, dansatoarele, sunt, după descrierea lui M. Socianu, originare din tavernele din mahalalele Budapestei, care fuseseră rodul abandonat al unei iubiri trecătoare.  La Moulin Rouge, „preotesele iubirii de trotuar şi ale sansului pe sârmă îşi exhibează aici...lipsa lor de talent, bogăţia mijloacelor de excitare şi în special arta de a stoarce pe naivii care vin să-şi cheltuiască aici timpul şi banii”. Astfel, concluzionează M. Socianu, „cabaretul nu e altceva decât cea mai deşanţată petrecere”.  

„Negro cCabaret Southside Chicago Illinois”    

În astfel de medii, „simplele dame de consumaţie a căror deviză este «cine dă mai mult»” erau plătite şi uneori chiar întreţinute pentru a satisface plăcerile sexuale ale bărbaţilor. 

Tot aici, aveau loc şi jocurile de noroc, dar şi traficul de stupefiante precum cocaina sau morfina, activităţi des acompaniate de scandaluri şi violenţe de proporţii.

De Valentine`s Day 2015 ţi-am pregătit o serie de articole incitante despre  istoria amorului, cu secrete, curiozităţi şi destinaţii inedite. Vezi detalii!