Mircea cel Batran – Cosmarul de la Rovine

Foto (11)

“Eu cel intru Hristos Dumnezeu binecredinciosul si bine cinstitorul si de Hristos iubitorul si singurul stapanitor Io Mircea, mare voievod si domn, cu mila lui Dumnezeu si cu darul lui Dumnezeu stapanind si domnind toata Tara Ungrovalahiei si partile de peste munti (parte din Ardeal), inca si spre partile tataresti, si Amlasului si Fagarasului herteg, si Banatului de Severin domn, si pe amandoua partile peste toata Podunavia (Dunarea) pana la Marea cea mare si cetatii Darstorului stapanitor”. Acesta este Mircea cel Batran si aceasta este impunatoarea titulatura prin care era recunoscut domnitorul sub care, intre 1386 si 1418, Tara Romaneasca a atins cea mai mare intindere din toate timpurile.

La 23 septembrie, acum 623 de ani, urca pe tronul Munteniei Mircea cel Batran, unul dintre cei mai straluciti voievozi romani, descendent din Basarab, fiul lui Radu, care va domni treizeci si doi de ani si se va dovedi un diplomat iscusit, un conducator de exceptie si un chivernisit gospodar de tara. De ce i se spune "cel Batran"? Fiindca mai tarziu au fost si alti voievozi cu numele "Mircea", iar cronicarii, vorbind de Mircea, cel din veacurile trecute, l-au numit astfel pentru a-l distinge, pe criteriu cronologic, de ceilalti. Chiar si marele nostru Eminescu s-a inselat crezand ca Mircea era batran atunci cand s-a batut la Rovine cu sultanul, la acea vreme el fiind un voievod inca tanar. Sub Mircea, nu doar intinderea statului muntean si viata militara au cunoscut o dezvoltare deosebita, dar si religia si economia si-au intins aripile.
Politica externa a marelui voievod a fost dominata de primejdia otomana. Toate luptele pe care Mircea cel Batran a fost silit sa le poarte au fost cu turcii, nicidecum cu ungurii, polonii sau moldovenii. Cu acestia a incheiat aliante trainice in lupta comuna antiotomana. Dar raportul de forte a devenit repede inegal si domnitorul muntean a trebuit sa recunoasca superioritatea otomana si sa ajunga la o intelegere cu Poarta. Platind haraciul, a reusit un lucru esential: si-a asigurat continuitatea vietii politice si a pastrat fiinta statului muntean.

Amenintarea Semilunei si Rovine

Inceputul conflictului cu turcii are loc in anul 1389, atunci cand Mircea il ajuta cu oaste pe Lazar, cneazul sarbilor, in lupta de la Kossovopolje (Campia Mierlelor). Lazar convocase la lupta impotriva "necredinciosilor" toata crestinatatea, insa raspunsurile au fost intarziate sau absente in cea mai mare lor parte. La inceput, sortii au parut a fi de partea crestinilor mai ales ca fanaticul sarb, Milos Obilici, l-a ucis pe insusi sultanul Murad. Fiul acestuia insa, Baiazid Ilderim (Fulgerul), va lua imediat comanda armatei turcesti si va schimba retragerea initiala intr-o stralucita victorie. Crestinii au fost zdrobiti iar cneazul Lazar insusi isi va pierde viata. Asteptandu-se la razbunarea turcilor pentru implicarea sa in lupta, Mircea ia masuri, consolidand linia Dunarii prin ridicarea cetatii de piatra la Giurgiu si prin fortificarea celei de la Turnu (sau Nicopolul Mic). Voievodul va incheia la 10 decembrie 1389 si un tratat de alianta cu regele polonez Vladislav Iagello iar printr-un act semnat la 17 martie 1390, domnul muntean se apropie si de suveranul ungur Sigismund. Intr-adevar, atacul lui Baiazid se produce.

Dupa cucerirea Bulgariei, care are loc in 1393, Baiazid decide sa intreprinda o expeditie impotriva lui Mircea. Oastea turceasca asediaza si cucereste mai intai Silistra, de pe malul drept al Dunarii, traverseaza fluviul, ocupa Turnu si inainteaza spre Arges. Alaturi de sultan se aflau vasalii sarbi Marco Cralievici si Constantin Dragasevici. Lupta s-a dat la Rovine, pe malul unui rau inca necunoscut, in ziua de 10 octombrie 1394. Referitor la acest loc - cuvantul "rovine" inseamna "santuri" - exista discutii: unii cred ca ar fi fost langa Craiova, altii il aseaza pe apa Ialomitei in timp ce o a treia versiune il situeaza pe unul dintre raurile Calmatui, Vedea, Teleorman sau Arges. Cert este ca batalia a fost crunta si sangeroasa, ambele ostiri dand dovada de mare inversunare si ura in incrucisarea armelor. Desi izvoarele sunt categorice in privinta biruintei lui Mircea asupra "paganilor", ea nu a putut impiedica inaintarea armatei turcesti mult superioara numeric, asa incat romanii s-au retras spre Arges unde o noua lupta a avut loc, de aceasta data defavorabila lui Mircea. Tocmai din acest motiv sunt istorici care opineaza ca, desi batalia de la Rovine este privita ca un episod de mare cutezanta a romanilor de sub Mircea cel Batran, importanta sa nu s-a ridicat chiar la proportiile atribuite in manualele de istorie. Cert este, insa, ca Mircea era primul european care infrunta Imperiul Otoman si care iesea cu capul sus dintr-o asemenea infruntare.

Aliante crestine si dezastrul de la Nicopole

Mircea era constient de disproportia numerica si de puterea uriasa a turcilor precum si de unele dificultati interne, ca de exemplu aparitia unui pretendent la tron, un anume Vlad, care inchinandu-se otomanilor a fost numit domn. Astfel, in urma luptei cu turcii din zona Argesului, Mircea trece muntii si incheie la Brasov, la 7 martie 1395, un tratat de alianta cu regele Sigismund al Ungariei, tratat care prevedea ajutorul reciproc in lupta antiotomana. La 6 aprilie, in acelasi an, armata lui Sigismund si cea a lui Mircea reunite erau gata de plecare spre Tara Romaneasca. Campania a avut loc in cursul lunii mai si a dus la redobandirea cetatii Turnu din mana turcilor. Totusi, Vlad cel pus de Baiazid nu a putut fi izgonit, mai mult chiar, el va ataca armata lui Sigismund odata cu retragerea acestuia, princinuindu-i mari pierderi.

Trebuie deci sa admitem ca Mircea a ramas ceva vreme in Oltenia sau s-a retras chiar in Ardeal. Prin supunerea completa a Bulgariei in 1393, prin faptul ca sarbii erau vasali si prin expeditia din Tara Romaneasca cu toate consecintele ei, ungurii se vedeau acum direct amenintati de puterea in plina ofensiva a turcilor. Regele Sigismund hotaraste ca este momentul pentru o mare actiune crestina impotriva "necredinciosilor" pentru a-i goni de la Dunare si chiar din Europa. Atmosfera fusese pregatita: feudalii din Franta, din Germania, chiar cei din indepartata Anglie isi anuntau participarea la campania impotriva acestor noi fanatici ai lui Mahomed. In luna mai a anului 1336 au inceput sa soseasca la Buda(Pesta) primii cavaleri francezi si burgunzi, urmati de cei germani sub conducerea lui Ioan de Zollern si de cavalerii englezi condusi de ducele de Lancaster. Venetia dadea ajutor cu flota ei, iar Bizantul intra si el in coalitie. In toiul verii, mandra armata se indrepta spre tinuturile noastre.

La 13 august, Sigismund era la Orsova, unde il astepta Mircea cu oastea sa. Cu totul, crestinii erau in jurul a 100.000, dintre care 60.000 cavaleri si 40.000 pedestrasi. Cetatile ocupate de turci, Vidin si Rahova au fost luate fara greutate, armata crestina reusind sa asedieze si Nicopole, pe uscat si pe apa. Baiazid era plecat in timpul acesta la Tarnovo. Afland despre sosirea aliatilor, se indreapta degraba cu toate puterile spre cetatea asediata. Confruntarea decisiva intre crestini si musulmani are loc la Nicopole la 28 septembrie 1396. Mircea, cunoscand cel mai bine felul de lupta al turcilor, se ofera sa atace el primul, sfatuindu-l pe regele ungur cum sa abordeze situatia. Nu "frontal", asa cum obisnuiesc cavalerii francezi - invatati cu armurile lor grele, cu caii lor grei si ei imbracati in zale, inchipuindu-si ca matura totul in fata lor. Nu frontal, ci atacul trebuie dat mai intai de cavaleria usoara, pentru a raspandi si anihila pedestrasii asezati in funtea armatei turce. Totusi, ducele Burgundiei, Jean de Nevers, mandru de fala celor sase mii de cavaleri de sub comanda sa, va obtine de la Sigismund onoarea de a deschide el lupta, ceea ce s-a dovedit a fi o eroare. Greii cavaleri strabat in forta doua cete turcesti dar inainteaza prea adanc in campul otoman, randurile turcesti se inchid in urma lor si cavalerii sunt macelariti. Insusi regele Sigismund abia scapa cu viata, fugind cu o corabie pe Dunare, apoi pe mare, spre Dalmatia. Nicopole a reusit astfel sa fie numai o uriasa catastrofa pentru armatele crestinilor.

Marea victorie si atacul lui Timur cel Schiop

Inca o data, Mircea se astepta la represalii. Participarea sa la coalitia ispravita atat de dureros la Nicopole trebuia sa atraga o replica, neintarziata, din partea lui Baiazid. Intr-adevar, in anul urmator, 1397, o armata turceasca a trecut Dunarea, in Muntenia, dar a fost infranta de voievodul muntean. Poate cea mai prolifica batalie purtata cu succes din intreaga istorie a romanilor abia avea sa urmeze, odata cu sosirea anului de gratie 1400. Conform unui izvor contemporan, o armata otomana alcatuita din 66.000 de oameni - ceea ce pare exagerat - facea o expeditie de prada in Ungaria. La intoarcere, erau atacati de Mircea cel Batran, care avea de partea sa si un contingent ungar, in asa fel incat nici mai mult nici mai putin de 3.000 de otomani au mai scapat peste Dunare. Era a patra biruinta romaneasca asuprea turcilor din timpul acestui glorios voievod. In anii urmatori, turcii n-au mai atacat Muntenia, Baiazid organizand campania de cuceriri in Grecia si Asia Mica, si straduindu-se sa cucereasca Constantinopolul. In anul 1399 a murit domnul Moldovei, Stefan I, in locul lui fiind ales ca domn Iuga, zis Ologul. Mircea a socotit ca a venit timpul sa aiba in Moldova un domn prieten si de aceea a trecut in Moldova si l-a pus domn pe fratele acestuia, Alexandru cel Bun (1400-1432), unul din figurile luminoase ale istoriei romanesti.

Baiazid, care distrusese floarea cavalerilor europeni, stia ca nu poate infrange dorinta de libertate a romanilor dar, in orgoliul sau, dorea sa razbune infrangerile armatei sale din anul 1400. In clipa cand se pregatea sa atace din nou pe Mircea insa, un eveniment de cea mai mare insemnatate pentru rasarit urma sa aiba loc: atacul hanului mongolilor, Tamerlan sau Timur Lenk adica Timur cel Schiop, care cuprinsese o mare parte din Asia si voia acum sa aiba si tinuturile stapanite de sultan. Cele doua armate s-au confruntat decisiv in batalia de la Ankara din anul 1402, lui Timur Lenk venindu-i in ajutor tatarii, in timp ce de partea lui Baiazid au sosit sarbii lui Stefan Lazarevici. Lupta s-a terminat prin infrangerea lui Baiazid, parasit de multi dintre ai sai, victoria mongolului fiind completa. Insusi sultanul a cazut prizonier si a suferit din partea invingatorului o mare ofensa: bagat intr-o cusca, a fost purtat prin toata Asia, ca sa vada toate popoarele ce ajunsese stapanitorul temut de odinioara.

In spatele zidurilor inamice

Dupa moartea lui Baiazid au urmat lupte intre fiii acestuia pentru domnie, care au permis vecinilor, cel putin pentru o vreme, sa scape de primejdia otomana. Astfel, imparatul de la Constantinopol a recastigat cateva cetati, Stefan Lazarovici s-a proclamat independent, iar fiii lui Strasimir si Sisman au vrut sa elibereze Bulgaria, dar n-au reusit. Mircea a trecut Dunarea si a cuprins sudul Dobrogei. Cetatea Darstorului i-a deschis portile, ca de altfel si Chilia, unde negustorii italieni din Genova l-au chemat pe domn si i-au cerut protectia. Pentru scurt timp, Mircea a nutrit speranta ca primejdia otomana poate fi inlaturata prin alungarea turcilor din Europa; se bizuia pe puterea armatei sale si pe ajutoarele principilor crestini, mai ales pe Sigismund al Ungariei, cu care se intalnise la Severin in toamna anului 1406 si pe Stefan Lazarevici al sarbilor, pe care-l ajutase in recucerirea cetatii Belgradului.

Dar, repede, domnul muntean s-a convins ca nu se poate bizui decat pe ai sai: Sigismund promisese mult dar nu facuse nimic. Totusi, Mircea va incerca un fin joc diplomatic pentru slabirea puterii otomane, si anume sprijinirea lui Musa, fiul lui Baiazid, in lupta pentru tronul otoman. L-a adus pe acesta in Tara Romaneasca, i-a aratat o atentie deosebita ba, mai mult, a trimis la Constantinopol pe fiul sau, Vlad, ca sa-i indemne pe bizantini sa-l sprijine pe Musa. Mircea il ajuta pe Musa si cu o armata condusa de nepotul sau, Dan, gratie careia Musa il bate, in 1411, pe Soleiman si se proclama sultan de Adrianopol. Musa ii ofera lui Mircea o serie de posesiuni in dreapta Dunarii si pentru o vreme, Tara Romaneasca cunoaste pacea si se reface dupa atatea lupte grele. In anul 1413, Musa este infrant de un alt frate, Mahomed care, fireste, nu uita sprijinul de care fratele sau s-a bucurat din partea lui Mircea.

Musulmanii trec din nou Dunarea si recuceresc cetatile-cheie Giurgiu si Turnu si ocupa Dobrogea, pe care o vom prelua prin lupta abia in anul 1877. Mircea l-a ajutat pe un alt pretendent la tronul sultanului, pe Mustafa, care a stat un an la Curtea de Arges, dar si acesta a fost invins de Mahomed, in anul 1416. Cu aceasta se incheie orice incercare a domnului muntean de a sprijini un sultan care sa-i fie recunoscator. Mircea este obligat sa recunoasca superioritatea puterii otomane: a dus tratative cu sultanul si a acceptat sa-i platesca bir, haraciul anual, in schimbul independentei tarii; era rascumpararea pacii prin tratatele numite "capitulatii", care garantau neamestecul turcilor in organizarea interna a Tarii Romanesti.

Politica si ctitoriri
Timp de aproape 15 ani, Mircea cel Batran a fost principele crestin care s-a bucurat de cea mai mare faima si autoritate in rasaritul Europei, fiind singurul care a invins de doua ori pe temutul Baiazid Ilderim. Venetienii l-au considerat cel mai puternic dintre principii crestini care au luptat cu otomanii, iar cronicarul turc Leuclavius l-a numit "Principe intre crestini, cel mai viteaz si cel mai ager". Politica interna a lui Mircea cel Batran s-a axat pe dezvoltarea comertului si a vietii economice. In anii 1403 si 1409 a incheiat tratate economice cu lipovenii, iar in anul 1413 cu brasovenii. Tara Romaneasca exporta blanuri, piei, vite, sare, miere, ceara, grau, peste si branza, iar importurile veneau atat din rasarit, cat si din apus. Ca multi alti voievozi romani, Mircea cel Batran este si ctitor de biserici. Cea mai de seama manastire construita de Mircea este Cozia, care avea sa serveasca de necropola domneasca lui si familiei sale. Din hrisovul de danie din 20 mai 1388, anul zidirii Coziei, rezulta ca "a ridicat din temelie o manastire in numele sfintei si de viata datatoarei si nedespartitei Treimi... la locul numit Calimanesti, pe Olt".

Manastirea Cozia pastreaza pana azi chipul ctitorului Mircea, impreuna cu cel al fiului sau Mihail. Mircea ne apare tanar, asa cum era cand a zidit manastirea, de talie mijlocie, cu ochii albastri si par castaniu. Este imbracat cu vesminte bogate, cu haina scurta, cu ciorapi stramti, pe genunchi avand cusut cu fir de aur vulturul cu doua capete. Deasupra poarta o hlamida din purpura, prinsa pe umarul drept cu o agrafa de aur batuta cu pietre scumpe, ca la imparatii bizantini sau regii francezi. Pe cap poarta o coroana cu trei colturi, semn de mare domn. Mircea cel Batran a incetat din viata la 31 ianuarie 1418, fiind inmormantat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie, acelasi an. Daca ne gandim numai ce a insemnat viata Peninsulei Balcanice in timpul secolelor de dominatie turceasca, putem aprecia la justa sa valoare rezistenta lui Mircea. Fara acest mare voievod, este foarte probabil ca intregul curs al istoriei muntene si, prin consecinte, al intregii istorii romanesti, ar fi avut o cu totul alta dezvoltare si alte proportii, nu neaparat dintre cele mai fericite.