Dispărute şi pierdute: cine erau focile din Marea Neagră?
Prima pagină Natura

Dispărute şi pierdute: cine erau focile din Marea Neagră?

Nicu Pârlog | 12.05.2013 | ● Vizualizări: 5310
Focă de Mediteran pe plajă     Sursa foto: Shutterstock + zoom
Galerie foto (7)

A fost o vreme, deloc îndepăratată, în care pe plajele plajele pustii ale litoralului românesc trăiau foci. Da, foci! Oricât de greu ne vine a crede, fauna relativ recentă a României cuprindea şi o specie de focă. Din nefericire, foca de Marea Neagră a avut aceeaşi soartă tristă a bourului, zăganului, dropiei, calului sălbatic tarpan, antilopei saiga precum şi a multor alte specii de animale care au trăit la noi, dar au dispărut din cauza inconştienţei şi răutăţii omului. Prin urmare, cu atât mai mult se impune aproape de la sine, aducerea la suprafaţă a poveştii adevărate a focilor din Marea Neagră.

 
Focile lui Apolon şi Poseidon
 
Foca despre care spuneam (cu probe evidente, după cum veţi vedea) că trăia pe vremuri şi în apele şi zonele costiere ale Mării Negre, făcea parte dintr-o populaţie izolată de foci care aparţineau speciei focii de Mediterana (Monachus monachus).
 
Din acest motiv, unii naturalişti au considerat că populaţia de foci din Marea Neagră ar fi o subspecie distinctă care a primit în trecut şi nume ştiinţific propriu (Monachus monachus albiventer), pe motiv că aceste foci din Pontul Euxin ar fi avut o culoare albicioasă a abdomenului mai pronunţată decât suratele lor din Mediterana. În fond, „albiventer” înseamnă abdomen, parte inferioară albă.
 
Tot de la coloritul abdomenului lor li s-a tras şi cealaltă denumire, anume aceea de focă călugăriţă, cu trimitere la albul abdomenului şi culoarea cenuşiu-închisă a părţii superioare a corpului, întregul ansamblu imagistic trimiţând cu numele la haina unor călugăriţe catolice.
 
Pui de focă de Mediterana    Sursa foto: Shutterstock
 
Foca din Mediterana este de fapt singura specie de focă care mai supravieţuieşte astăzi în această mare. A fost un animal cunoscut şi apreciat încă din cele mai vechi timpuri. Vechii greci credeau că focile erau sub protecţia zeilo Apolon şi Poseidon, deoarece aceste mamifere marine apreciau mult marea şi soarele. O monedă antică grecească din jurul anilor 500 înainte de Hristos reprezintă un cap de focă, iar aceleaşi foci au fost menţionate în scrierile lui Homer, Plutarh şi Aristotel. Primi pescari ai Mediteranei se bucurau de apariţia fugară a focilor, considerându-le purtătoare de noroc.
 
Din nefericire, cealaltă faţă a monedei era cu totul diferită. La început tolerate şi admirate, focile călugăriţe s-au văzut în scurt timp ameninţate de oameni. Au început deci să fie vânate pentru pieile lor, carne şi grăsime. Doar că în timpurile vechi, erau vânate sporadic, fapt care nu le-a pus pe atunci existenţa în pericol.
 
Din cauza caracterului lor blând şi prietenos la adresa oamenilor, aceste foci erau prăzi uşoare pentru pescarii şi vânătorii care se apropiau de ele înarmaţi cu ciomege, suliţe şi năvoade. Există evidenţe istorice încă din vremea Imperiului Roman, conform cărora efectivul focilor din Mediterana începuse să scadă vertiginos.
 
Marcă poştală grecească care reprezintă o focă călugăriţă    Sursa foto: Shutterstock
 
Căderea Imperiului Roman a adus o perioadă de binemeritată linişte şi pentru foci, care şi-au reglat cumva numărul populaţiilor. Intensificarea comerţului din perioada Evului Mediu a dus iarăşi la distrugerea unor întregi colonii de foci. Înspre perioada modernă, puţinele foci din Mediterana şi implicit, Marea Neagră şi-au văzut periclitate fără precedent populaţiile. Supravieţuitoarele măcelurilor nu se mai adunau în colonii mari pe plaje deschise şi stânci, ci căutau adăpost pe zone costiere stâncoase, cât mai greu accesibile pentru oameni, precum şi în peşteri care aveau deseori intrări subacvatice.
 
Efectele devastatoare ale celor două războaie mondiale s-au adăugat presiunii antropice cauzate de Revoluţia Industrială. Mai mult decât atât, explozia turismului şi a pescuitului industrialu influenţat decisiv declinul focilor călugăriţe, concretizat în dispariţia lor totală din cea mai mare parte a arealului lor iniţial. 
 
Câte ceva despre foca călugăriţă
 
În trecut, foca călugăriţă ocupa un habitat cu mult mai mare decât cel din prezent. Colonii de foci erau întâlnite nu doar în Mediterana dar şi în Marea Marmara şi Marea Neagră. Era o specie frecventă şi pe coasta atlantică a Africii, până pe ţărmurile Mauritaniei, Senegalului şi Gambiei, precum şi în Insulele Capului Verde şi în Canare, Madeira şi Azore. Este o focă  de dimensiuni medii, care atinge lungimea maximă de 2,4 metri la o greutate cuprinsă în medie între 200-350 kilograme, femelele fiind mai mici decât masculii.
 
Aceştia din urmă au un colorit negricios pe spate, precum şi o pată mare albă pe abdomen. Femelele sunt de culoare gri-maronie deschisă, iar pabdomenul lor are un colorit în nuanţe deschise. Spre deosebire de ruda sa apropiată şi la fel de pericilitată, foca de Hawaii (Monachus schauislandi) puii focii de Mediterana au din naştere abdomenul albicios. Masculii şi femelele ating maturitatea sexuală la vârsta de 5-6 ani, iar majoritatea puilor se nasc toamna. Puii pot înota la scurt timp după naştere (aproximativ la vârsta de două săptămâni), find înţărcaţi la vârsta de  16-17 săptămâni.
 
Exemplar tânăr de focă de Mediterana    Sursa foto: Shutterstock
 
Focile călugăriţe se hrănesc îndeosebi în apele de coastă, dieta lor fiind compusă exclusiv din peşti, dintre care preferă murenele, şi moluşte precum caracatiţele şi calmarii.  Consumă zilnic circa 3 kilograme de hrană. Se hrănesc deseori pe fundul mării, fiind observate chiar şi la adâncimi de 150 metri. Trăiesc în medie între 20-30 ani.
 
Principalele pericole din prezent la adresa acestor foci constau în pierderea şi distrugerea habitatului, uciderea intenţionată (în special de către pescari), uciderea accidentală (cel mai adesea prin prinderea şi încurcarea în năvoadele de pescuit), lipsa hranei şi înfometarea, lipsa unei legislaţii internaţionale care să le preotejeze, precum şi lipsa unor organisme care să vegheze la respectarea şi implementarea legilor, boli, epidemii, prăbuşiri ale peşterilor unde se odihnesc, deversări de petrol şi substanţe chimice periculoase şi nu în ultimul rând consagvinizări strânse datorate scăderii drastice a exemplarelor şi implicit a variabilităţii genetice, care astfel redusă se reflectă în  sterilitate  sau naşterea de pui cu defecte genetice.
 
Marcă poştală bulgărească ce reprezintă o foci călugăriţe    Sursa foto: Shutterstock
 
Din aceste cauze, astăzi, experţii estimează că mai trăiesc sub 600 de exemplare de foci călugăriţe, majoritatea acestora fiind întâlnite în apele Mării Egee care scaldă insulele şi coastele Greciei şi Turciei.
 
De fapt, în zona Insulelor Sporade, autorităţile greceşti au înfiinţat recent Rezervaţia Marină Alonissos, al cărei scop principal este acela de a conserva şi dezvolta cel mai mare nucleu al speciei din întreaga Mediterană.
 
Din nefericire focile similare din Marea Neagră au dispărut în totalitate, după cum vom vedea mai departe. 
 
Focile noastre şi tristul lor destin
 
Cercetând izvoarele istorice, reiese faptul că încă din Antichitate numărul focilor din Marea Neagră era destul de mare, de vreme ce Pliniu cel Bătrân scria că:
 
În Pont nu pătrunde niciun animal vătămător pentru peşti în afară de foci şi delfini mici”.
 
Istoricul şi cronicarul Isidor din Sevilla scria la început de secol opt după Hristos că în această mare numită Pontus Euxinus pentru că era „întunecată şi mai scurtă” nu trăiesc alte animale mai mari „în afară de foci (Phocas), toni şi delfini”.
 
Cu siguranţă că focile de pe litoralul nostru erau cunoscute de moldovenii din timpul lui Ştefan cel Mare datorită considerabilei ieşiri la mare pe care o avea voievodatul Moldovei pe atunci, precum şi de valahii din Dobrogea. Drept dovezi avem abundenţa onomasticelor Foca, Focan, Focea, Foceanu, Foceac, Fociuc, Focşa, Focşan. Evident este posibil ca aceste nume să provină parţial şi de la foc.
 
Dar nu trebuie uitat faptul că în credinţele vechi stră-româneşti, foca avea calitatea de apărătoare de foc, trăznete, dar şi de înec. Insuficient cunoscută de români, comparativ cu alte animale din bestiariul autohton precum lupul, ursul, vulpea, cerbul etc, foca era văzută ca o vieţuitoare cu puteri tainice, iar omul care-i purta numele era protejat astfel de foc şi în egală măsură de înec.
 
Această credinţă era moştenită de români direct de la romani. Avem în această direcţie mărturia lui Suetonius Tranquillus (Vieţile celor doisprezece cezari)  conform căruia împăratul Caesar Octavianus Augustus „Era speriat foarte mult de tunete şi fulgere. De aceea purta întotdeauna şi oriunde ca apărătoare o piele de focă”.
 
Aşa a ajuns acest animal neaşteptat în mitologia poporului român, unde foca este stăpâna apelor, prin urmare este mai puternică decât focul, stins de marea ce mare unde sălăşluieşte şi stăpâneşte acest animal.
 
Capul Kaliakra în prezent    Sursa foto: Shutterstock
 
Cercetătorul Ion Nania în valoroasa sa lucrare „Vânatul pe teritoriul României” aduce o serie de informaţii interesante cu privire la prezenţa focii călugăriţe în apele noastre litorale. Conform documentelor vremii, focile erau deja rare în jurul anului 1841. În anul 1844, a fost observată o astfel de focă pe ţărmurile Insulei Şerpilor.
 
În anul 1877 s-a prins o focă în cârligele puse pentru moruni, chiar în Delta Dunării, la Sfântul Gheorghe. Tot carmacele, adică cârligele special construite pentru prinderea sturionilor, au mai ucis o focă în anul 1913, undeva între Sfântul Gheroghe şi Portiţa Razelmului, alta fiind prinsă în mod similar un an mai târziu, la Gura Zătonului.
 
Fiind aproape dispărute, autorităţile române de atunci s-au trezit prea târziu să facă ceva concret pentru salvarea lor. Trecerea ei sub legile protecţiei naturii date în anii 1930 şi 1933, nu a mai avut deloc efectul scontat. Pe atunci, România deţinea Cadrilaterul în apele căruia trăiau ultimele foci din Marea Neagră. Publicaţia de vânătoare „Carpaţii” ne spune aşadar că principalii vinovaţi de distrugerea în totalitate a focilor de aici au fost pescarii bulgari din Capul Kaliakra, care se temeau că focile le vor mânca toţi peştii din mare (!). Cu aceste temeri absolut absurde în minte, pescarii bulgari le închideau accesul pe ţărmul stâncos al Kaliakrei prin plase, după care le prindeau cu laţuri aruncate după gât. Focile astfel imobilizate erau ucise cu bâtele...
 
În anul 1937 se mai găseau doar trei familii de foci, fiecare compusă din 6-7 exemplare. Una trăia la Stânca, alta la Capul Kaliakra, şi ultima pe plajele de la Balcic. Asta în condiţiile în care ultima focă din Marea Neagră fusese  văzută pe coastele Turciei în jurul anului 1930. Putem spune deci, că ultimele foci din Marea Neagră au trăit pe teritoriul nostru. În luna aprilie a anului 1945, s-a reuşit fotografierea ultimelor două foci care mai trăiau la Kaliakra.
 
Cu toate acestea, acest mamifer marin a mai apărut accidental pe litoralul românesc.
 
În data de 10 iulie 1960 s-a mai prins în carmacele pentru moruni de la Sfântu Gheroghe o focă femelă tânără, care cântărea 62,5 kilograme la o lungime de 154 centimetri, fiind a noua focă prinsă în ultimii 60 de ani pe ţărm românesc. Majoritatea focilor prinse erau femele ceea ce indică o rază mai largă de activitate comparativ cu masculii.
 
Detaliu din Capul Kaliakra, astăzi teritoriu bulgăresc    Sursa foto: Shutterstock
 
Ultima focă observată la noi în ţară, a fost exemplarul descoperit mort pe data de 26 martie 1983 în apropiere de oraşul Tulcea, în drepul milei 35. Pe mal era o focă nemişcată, Nicolae Leuşteanu, cel care a făcut descoperirea despre care s-a scris în Revista Vânătorul şi Pescarul Sportiv din acea lună, declara că mamiferul marin prezenta pe partea dreaptă între coaste o rană adâncă care i-a provocat moartea. Autopsia ulterioară a animalului a scos la iveală că acesta a fost fără îndoială înjunghiat cu un cuţit mare, pescăresc...
 
De atunci încoace, nimeni nu a mai observat foci la noi la mare. Dacă pe viitor programele greceşti şi turceşti de protecţie şi înmulţire a focilor călugăriţe vor fi încununate de succes, poate ar trebui reintroduse câteva exemplare şi în apele noastre litorale. Cum ar trebui de altfel reintroduse în fauna României toate speciile importante de animale dispărute tot din vina noastră. Aşa, ca o încercare de a ne readuce şi restabili valorile.