Prima pagină Stiinta

10 mistere ale stiintei

Silviu Leahu | 10.09.2008 | ● Vizualizări: 2666
10 mistere ale stiintei     mister, stiinta, big bang, viata, viata extraterestra, apocalipsa, omul, ideea, teorie, constiinta, gandirea + zoom
Galerie foto (5)

Intrebarile care urmeaza au devenit prin repetitie banale, adesea retorice. Adevarul e insa ca ele nu si-au gasit raspunsurile nici pana azi. Cu toate progresele facute in descifrarea bosonului Higgs, bunaoara, stiinta bajbaie in continuare in cautarea lor, iar curiozitatea orisicui este teribil de departe de a fi satisfacuta…

1. Ce s-a intamplat inainte de Big Bang?

A existat ceva inainte de Inceput? Chiar daca, in curand, va rodi proiectul Large Hadron Collider, prin care, gratie celui mai mare accelerator de protoni, savantii isi vor vedea confirmate (sau nu?) teoriile legate de ivirea „particulei lui Dumnezeu“ in primele miimi de secunda de dupa Facerea Lumii, enigma secundelor sau a eternitatii de dinainte de Big Bang persista.

Asadar, cum au conlucrat atat de bine temperatura, densitatea si curbura modelului spatio-temporal pentru ca spatiul-timp sa vina din si sa genereze Infinitul? Este, altminteri spus, Universul reversibil? Fiindca, in caz contrar, daca nu se admite aceasta varianta, oricum dificil de demonstrat, nu ne mai ramane la dispozitie decat cea biblica, prin care mitul creationist a fost implementat ex nihilo! (O gluma care circula printre universitari spune ca Dumnezeu a fost inventat atunci cand fizicienii au ajuns la concluzia ca nu pot da o explicatie satisfacatoare acestei enigme.) Unii au conchis, e drept, ca, anterior exploziei fundamentale, Universul a evoluat perfect simetric fata de ceea ce a facut dupa Big Bang: „Viitorul si trecutul sunt a filei doua fete“ spunea, vizionar, Mihai Eminescu, insa ceea ce suna sclipitor intr-un vers se dovedeste elucubrant atunci cand se cauta argumente pertinente in sprijinul unei teorii stiintifice revolutionare. Carcotasii s-ar putea chiar sa-si aminteasca faptul tulburator ca nu am progresat deloc fata de Aristotel, care ajunsese la o concluzie oarecum similara celei a experimentului de curand performat fara a cheltui patru miliarde de euro si fara a pune la treaba cateva mii de specialisti…

O alta simetrie fortata este cea a raportului materie/antimaterie. Cel mai simplu ar fi sa se considere ca, anterior momentului zero, materia si antimateria coexistau in cantitati egale, iar in momentul in care au intrat in contact, s-au dezintegrat reciproc, generand fotonii primordiali. Suna seducator, dar, se pare, doar o singura particula de materie dintr-un miliard reuseste sa supravietuiasca ciocnirii cu antimateria. Desigur, va veti intreba cum s-a ajuns la precizia acestei statistici: cunoscatorii raspund, simplu, prin… extrapolare! De fapt, pentru a evita stanjeneala provocata de propria neputinta conceptuala, oamenii de stiinta incearca sa deturneze aceasta intrebare, impingand granitele cercetarii dincolo de un reper temporal conventional sau altul. Practic, „Ce a fost inainte de X?“ devine, dupa caz, „Ce a fost inainte de X minus 1?“ sau de „…X plus 1?“ Ori, cu cuvintele matematicianului si filosofului german Leibniz, reamintite de o recenta ancheta a revistei Science & Vie, „De ce va fi existat, totusi, ceva in loc de nimic?“

2. Si, totusi, cum a aparut viata?

Un gest atotputernic, o suflare divina sau un complicat lant de accidente (mai mult sau mai putin) genetice, cu inca destule verigi lipsa, din care s-a intrupat viata pe Pamant?

Ceea ce descumpaneste este faptul ca, macar din punct de vedere chimic, viata se poate naste inclusiv din materie inerta. Daca planeta noastra s-a format in urma cu aproximativ 4,6 miliarde de ani, primele forme de viata detectabile au trebuit sa astepte vreo 800 de milioane de ani. Acestea sunt, de fapt, mici fosile calcaroase ale unor bacterii primitive, iar explicatia unei asa de lente evolutii este ca viul a fost generat de nonviu. Mediul acestei Creatii poate sa fi fost „supa primordiala“ imaginata, la inceputul deceniului trei al secolului trecut, de catre biochimistii Aleksandr Oparin si John Haldane. Viata, adica acele bacterii arhaice, ar fi putut aparea in conditii de temperatura si presiune extrem de ridicate, un veritabil Iad agrementat cu frecvente descarcari electrice. In 1953, chimistul american Stanley Miller a validat, in linii mari, aceasta supozitie, amestecand, intr-un balon de sticla speciala supraincalzita, apa, amoniac, hidrogen si metan. In prezenta unui arc electric, au aparut, pe aceasta cale, molecule organice! Adica niste aminoacizi care stau la baza formarii proteinelor. Recent, rafinandu-se metoda experimentala, s-au putut obtine glucide, lipide, azotati si zaharuri.

Totul suna extrem de promitator, nu? Numai ca obtinerea aminoacizilor nu lamureste cum si de ce s-a facut saltul la acizii nucleici, ARN si faimosul ADN. Si mai ales nu reuseste sa ne ajute sa evadam dintr-un faimos cerc vicios: la toate fiintele vii cunoscute, e nevoie de proteine pentru a copia secventele decisive de ADN care duc la nasterea… proteinelor. Care dintre proteine au aparut, de fapt, intai si-ntai? Chimistul britanic Leslie Orgel a lansat, in anii ’60, supozitia ca un soi de ARN primitiv, avand atat capacitatea de a cataliza reactii chimice (adica de a produce proteine), cat si pe cea de a transmite caractere genetice prin autoreplicare, a stat la baza aparitiei vietii. Si, intr-adevar, in 1982, au fost descoperite ribozimele, cu aptitudini de reduplicare dovedite… Numai ca, ulterior, Julius Rebek a remarcat ca poate exista un mecanism de reduplicare organica nebazat pe acizi nucleici. De aici, probabil, si validarea Haosului: peste 300 de definitii ale vietii coexista actualmente pe piata Genezei! „Din haos, Doamne, am aparut/ Si m-as intoarce-n haos“…

3. Ce a fost mai intai: oul sau gaina?

Pare o simpla butada rasuflata, una chiar de prost-gust. Numai ca ea ascunde o teribila nedumerire stiintifica, veche de pe vremea lui Aristotel: in ou se afla puiul integral preformat, ori numai o structura informa, pe cale de a se desavarsi in timp (teoria epigenezei)?

E posibil ca o singura celula sa dea nastere altor 100.000 de miliarde (cate numara, in medie, corpul uman), repartizate in 350 de categorii distincte, corespunzatoare organelor cu functii complementare? Primele raspunsuri au inceput sa apara pe la jumatatea secolului al XIX-lea, cand, folosind o noua generatie de microscoape, elvetianul Wilhelm His, un pionier al embriologiei, si-a inceput studiile asupra tesuturilor. S-a putut, chiar, stabili o cronologie a evenimentelor: intai, are loc segmentarea, in cadrul careia oul se divide conform celor trei axe de simetrie fundamentale (sus-jos, fata-spate, dreapta-stanga), apoi, se petrece gastrularea, in embrion putand fi distinse trei „incubatoare“ de celule care vor incepe sa dea nastere organelor. Aceste doua faze sunt comune tuturor speciilor de animale, avand un procentaj de reusita uimitor, apropiat de perfectiune. De aici, insa, o prima enigma: cine si cum regleaza acest mecanism care, evident, nu este lasat in voia hazardului?

Secolul XX a adus raspunsul: genele, in fapt niste proteine cu cifru, sunt arhitectii responsabili cu aceste foarte precise manevre. Numai ca, dintr-o aparenta solutionare a problemei, se naste un alt mister: cum e posibil ca numai 25.000 de gene sa poata coordona milioanele de operatiuni prin care se formeaza organele? Si cum reusesc sa se coordoneze aceste gene intre ele, actionand ca o veritabila retea de microcomputere? Sa nu uitam ca ele schimba informatii nu doar cu omoloagele lor, ci si cu mediul inconjurator, o simpla modificare de temperatura putand, de pilda, decide sexul unui embrion de broasca. S-a vorbit, desigur, despre selectia naturala, care face sa supravietuiasca doar organismele perfect sincronizate, deopotriva in interior si in exterior, dar asta nu poate explica totul. Cel mai probabil, gaina stie ceva important si stie cum sa comunice acest ceva embrionului care se dezvolta in ou. Sau embrionul din ou preselecteaza caracteristicile viitoarelor gaini? Noi nu am aflat inca despre ce este vorba, care e secretul codurilor chimice, fizice, mecanice care interactioneaza atat de precis…

4. Suntem singuri in Univers?

Peliculele science-fiction nu mai sunt de ajuns. Sau, de fapt, nu mai contin de multa vreme raspunsurile pe care noi le asteptam cu adevarat, mai ales dupa ce, de pilda, controversa legata de Cazul Roswell nu a putut fi lamurita multumitor, atat fanii OZN, cat si autoritatile americane producand (adesea, deliberat?) o suita de enormitati.

Cert este ca posibilitatea existentei altor tipuri de viata in Univers (sau in universuri paralele) a fost luata foarte serios in calcul inca de pe vremea lui Anaximandru, secolul al VII-lea inainte de Hristos. La inceputul secolului al XVIII-lea d.Hr., francezul Bernard le Bouyer de Fontenelle relua teza unei „pluralitati de lumi“, care, azi, este acreditata de nu putini cosmologi. Astronomia si fizica teoretica si-au depasit constant limitele, atat pe cele conceptuale, cat si pe cele practice (telescopul Hubble e doar un exemplu), astfel incat au fortat, la randul lor, surclasarea limitelor cunoscute ale Universului. Se vorbeste, acum, in special din perspectiva feluritelor dezvoltari ale mecanicii cuantice, de universuri ascunse, de universuri alternative, de universuri in oglinda, de universuri dedublate, de universuri aflate intr-o continua expansiune, de universuri care basculeaza dintr-o stare fundamentala in alta.

Mai mult, se ia in considerare ipoteza calatoriei in spatiu-timp, ceea ce ar facilita investigarea acestor lumi plurale. Este clar, lumea pe care o cunoastem, cu marginile ei mult prea friabile, nu ne mai satisface. Teoria relativitatii a acreditat deja, de aproape un secol, ideea ca Universul este infinit, ceea ce presupune, cu vorbele specialistilor, ca, in fapt, „Universul, asa cum il cunoastem noi, nu e decat o insulita derizorie si ca orice eveniment de probabilitate nenula este susceptibil sa se actualizeze in orice alta parte a acestui continuum spatio-temporal“ (Aurelien Barrau, cercetator la Laboratorul de Fizica Subatomica si de Cosmologie de la Grenoble, citat de Science & Vie). Mai simplu spus, asta inseamna ca, daca Viata a fost posibila pe Pamant, ea a fost, este si va fi posibila oricand si oriunde altundeva in imensitatea spatiului si in eternitatea timpului. Sau: tot ceea ce este posibil probabil ca s-a si intamplat deja! Suntem, simultan, martorii si actantii unui trecut care a fost deja viitor sau viceversa. Ca sa verificam asta, ar trebui ca, prin intermediul „gravitatiei cuantice in bucle“, sa putem folosi faimoasele gauri negre ca pe niste veritabile porti de intrare in universurile paralele…

5. Traim intr-o lume cuantica?

Chiar nu putem fi prezenti in doua sau mai multe locuri deodata? Sau ubicuitatea exista, dar trebuie recunoscuta si inteleasa? Multa vreme, am acceptat aceasta insusire ca fiind una de natura strict divina, rezervata doar lui Dumnezeu. El era, nu-i asa, acel cerc (sau halou) cu centrul pretutindeni si circumferinta nicaieri, dupa cum ne indica metafora geometrica a lui Blaise Pascal.

Daca se poate justifica omniprezenta Sa, am putea, oare, construi macar un model teoretic al acestei omniprezente, care sa ne duca de pe taramul sacralitatii pe cel al cuanticii? Savantii care au studiat particulele elementare sustin ca da, ele poseda aceasta insusire! Intr-un atom, bunaoara, un electron ocupa un loc efectiv nedeterminat la o distanta de… o zecime de milionime de milimetru fata de centru. Mecanica cuantica numeste aceasta virtualitate a pozitionarii unei particule elementare „suprapunere de stare“, preferand sa inlocuiasca „se afla“ cu „se distribuie“. Practic, asta se traduce prin aceea ca orice stare a materiei este o pozitionare conform unui nivel de energie. Unor nivele diferite de energie le corespund pozitionari spatiale diferite. La scara inversata a materiei, ubicuitatea devine, deodata, posibila, ba chiar probabila.
Intr-o lume cuantica, nu mai exista o realitate unica, ale carei alterari de stare presupun o succesiune. Nu, aici realitatea devine concomitent multipla. Scapa, cumva, lucrurile de sub control? Evident, afirmatia de mai sus nu inseamna ca, teoretic, am putea trece prin ziduri, ci ca, mai degraba, teleportarea nu ar mai fi neaparat o fictiune sau nu cel putin cata vreme acceptam, pe urmele lui Einstein, Planck si Heinseberg, ca particulele sunt, in acelasi timp, corpuscul si unda.

Mai mult decat atat, spatiul in care evolueaza aceste particule, de pilda electronii, este multidimensional, presupunand un numar necunoscut de asa-numite impaturiri. Fiecarui pliu de acest tip ii corespunde o alta realitate, iar evolutia intr-o realitate plurala conduce, pe cale de consecinta, la ubicuitate. Toata lumea este de acord cel putin cu varianta spatiului tridimensional impaturit in doua, in care revenirea la starea initiala a unui element presupune o dubla rotatie in jurul axei, de 720 de grade, fapt ce explica deopotriva de ce doi electroni se gasesc aparent pe aceeasi pozitie sau de ce acelasi electron se poate afla simultan in doua pozitii diferite. Iar „calatoria“ unei particule intre aceste doua pozitii intr-un timp nul tot ubicuitate se numeste. Extrapoland teza de la spatiu la timp (adica la acel continuum construit pe baza teoriei relativitatii), una dintre consecintele ubicuitatii ar putea fi insasi disparitia (sau reformularea) conceptului de Moarte, dar asta e deja alta poveste…

Citeste continuarea in pagina a 2a

6.Ce este Timpul?

Se spune ca metafora cea mai inspirata in legatura cu timpul este aceea a unui fluviu maiestuos… Numai ca, intrand in detaliile figurii de stil, dai intr-o serie de nedeterminari: „De unde curge?“, „Cu ce viteza?“, „Ce-l pune in miscare?“, „In ce se varsa?“ etc.

Asa cum observa Marc Lachieze-Rey, de la Centre National de la Recherche Scientifique din Paris, „fizica nu a reusit inca sa produca o definitie multumitoare a timpului. Exista mai multe teorii cu idei si definitii extrem de diferite, greu de pus de acord intre ele.“ Secole de-a randul, stiinta a folosit notiunea de „timp absolut“ introdusa de Isaac Newton, insa teoria relativitatii restranse elaborata de Einstein a bulversat-o total. Ideea ca timpul s-ar scurge uniform a fost desfiintata in favoarea uneia mult mai elastice, potrivit careia timpul, in cadrul continuumului spatio-temporal, isi poate inclusiv schimba dimensiunile intr-un sens sau in celalalt. Brusc, notiuni universale atat de familiare limbajului cotidian, precum „acum“ sau „aici“, se trezesc vidate de insasi universalitatea lor. Practic, timpul nemaicurgand deloc (oricum, nu in sensul newtonian), termeni ca „trecut“, „prezent“ sau „viitor“ raman fara sens intrinsec, cel care le confera o valoare sau alta fiind insusi observatorul lor sau, mai exact, miscarea acestuia. Din ceva imanent, timpul devine ceva maleabil si controlabil, asa incat asupra lui se poate interveni ca asupra unei plastiline.

Potrivit mecanicii cuantice, insa, nici nu mai vorbim de un viitor generic, ci de o multitudine de posibilitati de actualizare a viitorului. Ambele teorii, cea relativista si cea cuantica, au, totusi, in comun un element: in fiecare caz, se converge catre disparitia notiunii de timp la nivel fundamental. Cu alte cuvinte, nu putem avea o definitie a ceea ce este timpul, ci doar putem spera la o interpretare cat de cat satisfacatoare a ceea ce a fost timpul! Singurul lucru cert este faptul ca il putem masura din ce in ce mai precis: proiectul orologiului atomic spatial Pharao duce acuratetea la cote inimaginabile. Cu acesta, „efectul Einstein“ poate fi dovedit cu o mare usurinta. Nu se mai pune problema folosirii unor supercronometre pentru a demonstra ca timpul curge mai repede in varful Turnului Eiffel decat la baza lui, ci a utilizarii dispozitivului Pharao in spatiu, pe orbita circumterestra: acesta castiga 40 de microsecunde in fiecare zi comparativ cu cele mai performante ceasuri ramase pe Pamant…

7.Cum se naste constiinta?

„Cogito ergo sum“: Descartes a lamurit problema existentei constiintei, de fapt a existentei sub tutela constiintei. Cata vreme te intrebi daca existi, existi. Existi si ai o constiinta! Insa putem oare afirma ca existenta in sine este o consecinta a puterii de a gandi?

Impreuna, filosofii si oamenii de stiinta au tot incercat sa dea un raspuns, dar nu au reusit sa gaseasca unul categoric, definitiv. Filosoful si lingvistul american John Searle, care a dezvoltat – alaturi de inaintasul sau britanic John L. Austin – teoria actelor de vorbire („pragmatismul lingvistic“), a dat o definitie a elementelor care compun sau conduc la aparitia constiintei: „Acele stari subiective ale atentiei care debuteaza in momentul trezirii, dimineata, pentru a se prelungi pana in perioada de veghe de dinaintea somnului, noaptea, adesea si in timpul unui somn fara vise sau chiar al unei stari de coma, ajungand, astfel, inconstiente.“
Initial, psihologii din secolul al XIX-lea au incercat sa mizeze pe capacitatea de introspectie a individului. A rezultat, insa, doar o colectie de detalii disparate provenind din viata psihica a unor indivizi, detalii subiective imposibil de articulat coerent in cadrul unei teorii verificabile stiintific a constiintei. Incepand cu anii ’60 ai secolului trecut, s-a mers pe o alta pista: identificarea proceselor mentale care stau la originea acelor „stari subiective de atentie“ de care vorbea Searle.

Ideea era sa scanezi creierul pentru a vedea cand, cum si de ce acesta reactioneaza diferit la o emotie, un moment de reflexie sau o simpla modificare a peisajului. Ce se intampla atunci cand creierul primeste un stimul, de orice natura ar fi el? Prin 1998, s-a ajuns la concluzia ca retelele noastre neuronale se organizeaza in doua spatii distincte: pe de o parte, cel rezervat micilor circuite cerebrale, procesoarele specializate care pot genera in orice moment reprezentari mentale inconstiente; pe de alta parte, un „spatiu al travaliului global constient“, in fapt o vasta retea neuronala al carei continut corespunde permanent unei reprezentari mentale constiente. Practic, este vorba de o relatie de interconectare complexa a tuturor procesorilor periferici, care conlucreaza cu spatiul de travaliu global constient. Problema este ca acest spatiu, neputand fi ocupat in fiecare clipa de o singura reprezentare constienta, procesoarele duc o adevarata lupta de gherila pentru a-si impune propriile informatii si, implicit, reprezentari.

8. Dar ideile? De unde vin ele?

Ce e o idee? Un concept, o teorie sau o simpla gluma: fiecare dintre noi se afla, in fiecare clipa, in mijlocul unei tornade de idei de toate felurile. Pot fi ganduri importante sau pot fi banalitati. Pot fi geniale sau ridicole. Pot fi truisme sau inventii sclipitoare. Pot fi oricum. OK, dar de unde (ne) vin ele?

Filosofii secolului al XVII-lea credeau ca ideile se datoreaza exclusiv senzatiilor primite de receptori: „A gandi inseamna a simti.“ Evident, nu putea fi chiar asa de simplu, iar teoria senzualista a fost drastic amendata. S-a ajuns pana la anularea ei, considerandu-se ca ideile nu au nimic de a face cu senzatiile, totul fiind, de fapt, „inventat“ in si de catre creier. Cele doua pozitii extreme au fost conciliate pana la urma. Pentru psihologia cognitiva contemporana, ideile reprezinta un amestec aleatoriu de senzatii provenite din exterior si de fructe ale proceselor cognitive dezvoltate de creier. Todd Lubbart, specialist in psihologia creativitatii, e de parere ca lucrurile sunt departe de a fi lamurite: „La nivelul creierului, ideile circula haotic, intr-o maniera inconstienta. Apoi, unele dintre aceste elemente de gandire se pot combina precum doua sau mai multe piese de Lego, ajungand sa produca idei noi.“ Dar nimeni nu a descifrat inca regulile acestui Lego cerebral, iar ipoteza ca aceste reguli nici nu ar exista este, pur si simplu, de neacceptat. Cum toate informatiile trec pe la cortexul prefrontal, sistemul integrator al creierului, acesta poate fi considerat un fel de sef de orchestra.

Spre el converg toate sistemele cerebrale, inclusiv cele care regleaza memoria. Aceasta conectivitate privilegiata il upgradeaza permanent, permitandu-i inclusiv saltul spre gandirea abstracta, spre planificarea evenimentelor sau spre gandirea creativa. Cum combinatii de idei au loc aleatoriu, intr-o succesiune foarte rapida, cortexul are rolul de a le evalua, clasa, sorta, apoi de a le refolosi in contextele cele mai potrivite. Actioneaza, practic, asemenea procesorului unui computer, explorand virtualitatile meniului principal, folosind toate tastele (inclusiv Delete), dar nesfiindu-se sa apeleze, dupa caz, si la Recycle Bin. Numai ca un computer este programat de un om. Cine programeaza creierul uman? Cum reusesc retelele neuronale sa genereze si apoi sa jongleze cu „combinatiile conceptuale aleatorii“? Cum se fac sofisticatele selectii ale pieselor de Lego? Lista intrebarilor fara de raspuns mai poate continua. Singura certitudine e ca stim ca gandim (altfel, n-am exista), insa nu stim cum gandim.

9. Prin ce se deosebeste omul de alte vietuitoare?

Specificitatea omului in Arca lui Noe este mai mult decat evidenta,  insa savantii au avut intotdeauna ezitari in a o dovedi. Mai bine zis, nu au stiut cum sa dea prioritate metodelor de actiune sau reperelor alese, de la anatomie la ADN sau de la cultura la idealuri.

Culmea, de cele mai multe ori s-a ajuns la a se demonstra nu diferenta specifica, ci genul proxim, adica ceea ce ne apropie – paradoxal sau nu – de alte specii animale. S-a crezut, de pilda, ca doar omul e capabil de edificarea si, apoi, de pervertirea moralei, dar am regasit atat de multe dintre comportamentele deviante umane in „perversiunile“ lumii animale incat bietul Sade ar trebui rescris in cheie zoologica (un soi de Planeta Maimutelor revizitata de Lolo Ferrari sau Cicciolina). Apoi, accesul aspirational la Divinitate a fost considerat propriu numai omului, dar s-a constatat ca animalele au sentimente de natura similireligioasa pentru alte animale si, cel mai adesea, pentru om. Una peste alta, tragand linie, omul a ramas incadrat in regnul animal, singura lui nota distinctiva fiind aceea ca se numara printre putinele specii care au reprezentanti unici (Homo sapiens l-a pierdut pe drum pe Homo erectus sau Homo neanderthalis). Nici teza conform careia omul este specia care se deosebeste radical de celelalte prin specificul evolutiei sale nu pare sa tina la o examinare atenta: nu suntem deloc singurii de pe Pamant care au trecut prin stadii succesive de evolutie, ajungand inclusiv la o evolutie de grup in cadrul unei comunitati.

Etologii au constatat ca grupurile de cimpanzei din jungla desfasoara activitati complexe, coordonate pe baza unei strategii in cadrul careia fiecare actant are rolul si atributiunile sale precise. Ba chiar, uneori, actioneaza empatic, ceea ce s-a crezut ca este un atribut al sofisticarii actului de comunicare uman. Dar nu: empatia, ca si morala, de altfel, este un dat biologic, nu unul cultural…O data cu revolutia din genetica anilor ’60, s-a sperat ca se va gasi o rezolvare multumitoare pentru aceasta dilema. S-a constatat ca exista de zece ori mai multe diferente intre genomul unui cimpanzeu si genomul unui om, decat intre genomul unui om si genomul altui om. Totusi, semnificatia acestei diferente a fost mult diminuata de faptul ca, oricum, omul are comune cu cimpanzeul 99% dintre genele sale! Iar, adesea, in raporturile cu alte animale, o maimuta poate fi mai „umana“ decat noi: s-a semnalat cazul unei pasari ranite cu prastia de un om, pasare pe care un cimpanzeu a salvat-o, dupa care i-a desfacut aripile de mai multe ori, pentru a o reinvata sa zboare.

10. Pana la urma, cum va fi Sfarsitul Lumii?

Pentru a inchide cercul istoriei universale, Big Bang-ului initial, generator de viata, ii va corespunde, oare, unul de final? Pentru astronomi, care au vazut deja cum se nasc si, apoi, mor stelele, raspunsul este foarte clar: Pamantul, dimpreuna cu intreg sistemul solar, va muri peste 7,5 miliarde de ani, impreuna cu Soarele sau.

Destinul pare unul implacabil. Se aplica, prin extrapolare, aceasta teorie si Universului in sine? Se va rasuci o noua bucla intr-o spirala a Infinitului? Cand? Cum? De ce? Religiile, mitologia in sens maximal, au descris in mod obligatoriu Apocalipsa. Stiinta o face si ea, deplasand accentul de pe latura morala, punitiva, pe cea termodinamica, dedusa din fizica relativista. Incepand din anii ’30, s-a remarcat ca galaxiile tind sa se indeparteze tot mai mult unele de altele. Acest lucru le-a inspirat astrofizicienilor mai multe tipuri de necroloage. Unul dintre ele presupune ca unei epoci de teribila  expansiune a Universului ii va corespunde una de contractare, Big Crunch. Totusi, in 1998, s-a determinat faptul ca supernovele, de pilda, nici gand sa-si incetineasca sau sa-si inverseze tendinta de expansiune, ele aflandu-se intr-o faza de accelerare progresiva care dureaza cam de sase milioane de ani. Un alt scenariu vorbeste de Big Chill, un fel de glaciatiune universala, care va anula orice forma de energie, Universul ajungand sa se dilueze progresiv pana cand nu va ramane altceva decat o baie de fotoni reci. Materia se va evapora, iar din tot ceea ce stiam ca este ea nu se vor mai alege decat niste impresionante gauri negre. In fine, cel de-al treilea scenariu dezolant este cunoscut ca Big Rip (Marea Desirare), potrivit lui Cosmosul urmand sa se destructureze violent, dezintegrandu-se sub forma unei supe de particule subatomice. Dincolo de acest pesimism extins la scara miliardelor de ani, ramane o intrebare imposibil de solutionat: de unde provine si cum poate fi, eventual, controlata teribila forma de energie, opusa gravitatiei, care influenteaza accelerarea expansiunii Universului? Nu cumva ea actioneaza conform unor legi implacabile in urma carora Sfarsitul deja a inceput?!? Bine ati venit in Haos!

Foto: Photoland, Shutterstock