O carte pe zi: „Jucării stricate” de Vlad Stoiculescu

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Vlad Stoiculescu are 31 de ani, este din Râmnicu Vâlcea, absolvent al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, lucrează în marketing, a publicat două cărticele pentru copii („Aventurile căpitanului Ronţ” şi „Ronţ şi regele norilor”), la editura Integral, şi un volum de nuvele („Amfitrionul”) Acesta este primul său roman. Vlad Stoiculescu mai are un blog. Multă vreme nu a postat nimic, după care a scris despre motivul dispariţiei sale – povestea acestui roman. E bine să-l lăsăm pe el să spună:

„Dispariţia mea din lunile precedente se datora unor probleme medicale, probleme cu care mă luptasem timp de mai mulţi ani. (…) Acum aproape opt ani, după o vară în care înghesuisem o vacanţă, o schimbare de job, o mutare de locuinţă şi alte obsesii ale tinereţii, mi-am găsit timp să ajung şi pe la medic. La un laborator de analize, mai precis. Eram cam palid şi mai multe persoane, de la maică-mea la oameni întâlniţi în Mega Image, îmi spuneau că am «ochii puţin cam galbeni». Suspectam, în cel mai «bun» caz o steatoză hepatică. În cel mai rău caz, aş fi putut agăţa o hepatită A din vacanţa care tocmai se încheiase. Niciunul nu era un prospect grozav, dar nici un capăt de lume. (…) O vizită urgentă la un spital mare mi-a sugerat o boală despre care auzisem doar trecător: hepatita autoimună. După zeci de teste (pentru virusuri şi anticorpi autoimuni) care m-au costat timp şi bani, diagnosticul s-a confirmat. Sincer să fiu, în primă fază, neştiind fantastic de multe despre bolile autoimune (la fel ca medicii), n-am luat lucrurile prea în serios. Cum valorile transaminazelor au scăzut în urma terapiei iniţiale, începusem să cred că lucrurile se vor aşeza destul de repede. Şapte ani mai târziu, după mai multe internări, sute de consultaţii (inclusiv în afara ţării) şi zeci de mii de pastile, am ajuns la o soluţie pe care nu vrusesem să o accept: transplantul hepatic. Culmea, componenta autoimună intrase în remisie, însă problemele cu ficatul si vasele de sânge din jur nu păreau să se calmeze. Deşi eram pe listă de un an jumate şi fusesem avertizat, am amânat mental momentul până când m-am trezit pe brancardă.

Norocul meu a fost că aveam o grupă rară, cu un fenotip şi mai rar, lista pacienţilor fiind mică. Ghinionul meu a fost că aveam o grupă rară, cu un fenotip şi mai rar, lista donatorilor fiind la rândul ei mică.

Credeţi sau nu, lunile petrecute în spital au fost nu doar revelatoare şi pe alocuri dureroase, cât şi suficient de amuzante, încât să vreau să vi le povestesc. Prin urmare, am scris o carte. Una care nu e despre doctori, boli sau sistemul medical. E despre un ciudat de vreo 30 de ani care a fost scos din lumea lui şi proiectat într-una unde speranţa vine la oră fixă.”

Cartea despre care vorbeşte însemnarea din blog este acest roman despre trăirile unui tânăr ajuns la transplant de ficat, viaţa în spital şi speranţele sale. O carte impresionantă. Care descrie cu lux de amănunte experienţa lunilor petrecute în spital – operaţie, analize, recuperare anevoioasă, nelinişti, întrebări existenţiale, inclusiv despre relaţia cu Dumnezeu; şi multe altele. O carte bine scrisă, fără scene lacrimogene, cu luciditate şi parcă şi cu un strop de detaşare. Oricum cu un anume umor, care nu-i lipseşte nici protagonistului, chiar şi în clipele de cumpănă. Cu scene şi portrete memorabile.

După umila noastră părere, ar fi câştigat enorm dacă era cu câteva zeci de pagini mai subţire, pentru că, de la un punct încolo e previzibilă şi se repetă. Vor fi fost extrem de importante detaliile descrise în amănunt când au fost trăite, dar nu ştiu câtă relevanţă au toate pentru cititor, chiar şi unul foarte empatic. Altfel, un remarcabil debut. Să transformi o experienţă extremă de viaţă într-un fapt literar nu este simplu. Următorul roman va da sigur puterea acestui scriitor în devenire.

Vlad Stoiculescu – „Jucării stricate”, Editura Datagroup, 264 pag.