„Orice om îi este teamă. Un partid, doi ani şi trei premieri”, de Radu Paraschivescu: „cartea-parastas” a României

„Nu e o carte resentimentară – precizează autorul -, nu e scrisă în orizontul ranchiunei, al revanşei sau al ostilităţii, este scrisă ironic şi, în acelaşi timp, îndurerat. (…) E o carte scrisă din materia primă pe care o oferă PSD-ALDE şi o carte care se deosebeşte de cele cinci colecţii de năzbâtii pe care eu le-am publicat până acum… pentru că aici sunt texte comentate”.

 

La recentul Târg de Carte Gaudeamus, Radu Paraschivescu a lansat poate cea mai dură carte a sa. O numeşte „cartea-parastas” a României ultimilor doi ani, în care PSD-ul s-a aflat la cârma ţării, „o amendă simbolică pentru partidul care mai are puţin şi îşi îngenunchează ţara”. Un volum văzut şi ca un instrument de măsură pentru „trei decenii de speranţe înşelate şi de iluzii pierdute”. O carte care pune în discuţie câteva dintre mecanismele de guvernare ale oamenilor care compun actualul executiv şi guvernele de dinainte, din decembrie 2016 şi până azi, potrivit Mediafax.

 

„Nu e o carte resentimentară – precizează autorul -, nu e scrisă în orizontul ranchiunei, al revanşei sau al ostilităţii, este scrisă ironic şi, în acelaşi timp, îndurerat. Deci, este o ironie dublată de tristeţe şi îngrijorare pe de o parte, pe de altă parte este râsul – că este şi mult râs acolo – râsul unui om care începe să adulmece înfrângerea. Şi alţii lângă el simt cam acelaşi lucru, indiferent că e vorba de oameni din cultură, din politică, din management, din toate domeniile. E o carte scrisă din materia primă pe care o oferă PSD-ALDE şi o carte care se deosebeşte de cele cinci colecţii de năzbâtii pe care eu le-am publicat până acum… pentru că aici sunt texte comentate”.

 

De ce toate acestea? Pentru că, îşi continuă autorul pledoaria, „îşi bat joc de tine. Te fură, te învârt pe degete, te mint. Îţi castrează legile şi-ţi râd în nas. Te fac să-ţi fie ruşine să scoţi buletinul în aeroporturile lumii. Te tratează cu dispreţ şi, când li se pare c-ar fi nevoie, cu gaze. Te duc cu preşul promisiunilor. Te cred naiv, manipulabil, neinformat. De doi ani. Săptămână de săptămână, zi de zi, ceas de ceas. Trăieşti într-o ţară aflată în pragul cleptocraţiei, într-o democratură condusă de condamnaţi penal, de impostori şi de analfabeţi. Suporţi zilnic ruşinea de-a avea miniştri care nu ştiu să scrie şi să vorbească nici măcar în limba lor. Te revolţi şi îţi strigi disperarea în pieţe. Iar uneori încerci să scapi de sufocare râzând. Măcar câteva minute sau o oră”.

 

Despre gafele miniştrilor şi ale primului ministru s-a mai scris, toată lumea le-a comentat. Cartea de faţă are însă un plus. Întâi ne arată cât de mulţi (aproape toţi) sunt cei care ne conduc şi sunt incoerenţi, inculţi, impostori. În al doilea rând, e o carte care comentează gafele – iar prin aceasta oferă o imagine uluitoare a României momentului, practic o carte de istorie realistă şi crudă, care va deveni un document în timp.

 

Iată un fragment elocvent, ales la întâmplare:

 

„«Orice om îi este teamă de o plângere penală, dar eu sper să nu se ajungă la astfel de lucruri pentru că eu cred în justiţie ţi cred că toată lumea trebuie să cre-dem injustiţie.» – Viorica Dăncilă

 

PSD sărbătoreşte şi România comemorează doi ani de guvernare PSD cu un premier care împleteşte exemplar viciul de exprimare cu viciul de gândire. Nu sunt mulţi politicienii români din ultimele decenii cu o atât de bună sincronizare a defectelor. Şi nu sunt mulţi cei care au dovedit, încă de la prima apariţie publică, o atât de flagrantă inadecvare. În plus, Viorica Dăncilă face parte lin grupul restrâns al celor care suscită, din secunda ivirii pe radar, o serie de simţăminte diverse, dacă nu contradictorii de-a binelea. Pe lângă mefienţa tradiţională (şi nu neapărat românească) faţă de politicieni, omul politic suscită un sentiment predilect. Nu cinci, nu trei, nu opt. Unul. În ograda politicii româneşti, e uşor de identificat sentimentul predilect pe care-1 încerci in prezenţa sau la vederea lui Şerban Nicolae (indiferent dacă are sau nu poze compromiţătoare cu tine). A lui Eugen Nicolicea (indiferent dacă te face sau nu nesimţit). A lui Victor Ponta. A lui Dan Voiculescu. A lui Liviu Dragnea. A lui Ion Iliescu (ar fi nedrept să-l uităm).

 

Viorica Dăncilă, în schimb, trezeşte în semeni un cocktail de afecte care, ca orice amestec pretenţios, ţi se suie la cap şi-ţi coboară în glezne. Ţi-e milă, fiindcă i se simte tracul prin ecran. Ţi-e ruşine, fiindcă dispui de un simţ al ridicolului pe care, dacă îl are cumva şi premierul, trebuie că şi l-a ascuns atât de bine, încât nu mai ştie unde l-a pus. Ţi-e silă, fiindcă omul ăsta te reprezintă afară, în întâlnirile pe care le are cu oricine, începând cu omologii cărora le uită numele şi sfârşind cu «Sfinţia Voastră» papa. Simţi lehamite, fiindcă nu poţi înainta cu oameni care merg înapoi. Simţi furie, fiindcă un asemenea rezervor de confuzii şi boacăne a beneficiat de o sinecură europarlamentară de pe urma căreia s-a trezit milionar în euro, când în ţară cercetarea e în aer şi cercetătorii fug mâncând pământul. Simţi stupefacţie, fiindcă un partid e în stare să asigure două mandate consecutive în Parlamentul European unei persoane care nu ştie nici să fluiere într-o limbă străină. Simţi blazare, fiindcă începi să te convingi că unul dintre criteriile de promovare în PSD, alături de fidelitatea faţă de şef, e selecţia negativă. Simţi neputinţă, fiindcă îţi dai seama că nicio critică, nicio persiflare şi nicio tăvălire prin ridicol n-o va clinti din funcţie. Pe lângă toate astea, simţi că ai alunecat în tunelul timpului şi te-ai trezit înapoi pe vremea lui Constantin Dăscălescu, Ilie Verdeţ şi alte rudimente politico-oratorice ale căror dosuri au ocupat fotolii prim-ministeriale. Poate că singurul alt personaj care suscită în prezent sentimente care se bat cap în cap şi căruia, în lipsa unui termen adecvat, i se spune politician este Bourvilul din PSD Petre Daea.

 

Enunţul de mai sus al Vioricăi Dăncilă dovedeşte că, dacă te concentrezi cum se cuvine, poţi greşi încă de la primul cuvânt. Eroarea comisă aici îl apropie pe premier de pătura largă a fotbaliştilor care au stabilit, fără consultarea Academiei Române, că viitorul limbii române se află în cuvintele invariabile şi că flexionarea cuvintelor e o dovadă de mărginire şi snobism. «Orice om îi este teamă» în loc de «oricărui om îi este teamă» e totuna cu «fata care îi spun „la mulţi ani”» în loc de «fata căreia îi spun „la mulţi ani”». Deschideţi televizoarele şi pândiţi declaraţiile fotbaliştilor sau antrenorilor români”.

 

Radu Paraschivescu – „Orice om îi este teamă. Un partid, doi ani şi trei premieri”. Editura Humanitas. 215 pag.