Armata SUA a încercat să transforme mingile de fotbal american în grenade antitanc în anii 1970

Acest proiect făcea parte dintr-o serie de eforturi destinate înzestrării armatei cu arme împotriva vehiculelor blindate.

Laboratorul de război terestru al armatei (LWL) de la Aberdeen Proving Ground din Maryland a inventat „dispozitivul de fotbal”, ca parte a unui efort mai larg de a dezvolta o armă antitanc aruncată manual. Armata înființase inițial LWL în 1962 pentru a dezvolta, testa și evalua orice armă sau altă tehnologie care ar putea fi aplicabilă campaniilor de contrainsurgență, un tip de război care se ivea în întreaga lume la acea vreme, notează The Drive.

• Frații Montgolfier, inventatorii balonului cu aer cald. Pionierii zborului cu echipaj uman
• Frații Lumière și Revoluția Cinematografică

În 1970, LWL a fost redenumit Land Warfare Laboratory, și a început să exploreze sisteme care ar putea fi utile unui set mai larg de tipuri de conflicte. Unul dintre aceste eforturi a fost proiectul de grenadă antitanc, o cerință determinată de îngrijorarea cu privire la utilitatea capacităților anti-blindate existente ale infanteriei, în special într-un mediu urban, precum cele pe care armata SUA le preconiza drept cadru primar pentru orice mare conflict împotriva sovieticilor în Europa.

Grenada din minge de fotbal răspunsul unei probleme practice

„Armele antitanc din prezent ale armatei SUA au fost proiectate pentru a oferi o rază maximă de practică”, a explicat un raport final de testare din 1974 privind grenada din minge de fotbal, precum și celelalte tipuri de arme evaluate. Armele antitanc de infanterie primare aflate în serviciul armatei la acea vreme erau rachetele antitanc ghidate BGM-71 TOW și FGM-77 Dragon și variantele armei anti-tanc ușoare M72 (LAW), un lansator de rachete.

Problema acestor arme, așa cum a menționat raportul LWL, era că folosirea lor dezvăluia adesea locația celui care a tras. Lansatorul Dragon a fost notoriu în această privință, punând în pericol persoana care îl folosea și făcând dificilă încărcarea rapidă a acesteia dacă prima lovitură a ratat. În plus, rachetele, precum și M72-urile, nu puteau fi folosite în siguranță din spații închise, cum ar fi din interiorul unei clădiri.

Mai mult decât atât, pentru a-i proteja pe cei care foloseau aceste rachete, ele trebuiau să parcurgă anumite distanțe minime înainte de a se înarma. Într-un cadru urban îngust, cu lupte care ar fi purtate la mică distanță, acest lucru ar fi limitat și capacitatea trupelor de a folosi aceste arme.

O soluție pentru luptele urbane

„Un dispozitiv aruncat manual cu rază scurtă de acțiune a fost creat pentru a depăși deficiențele armelor standard într-un mediu urban”, se spune în raportul LWL din 1974. „Se dorește un dispozitiv de mână care să ofere infanteristului în războiul urban capacitatea de a dezactiva un tanc”.

LWL a stabilit apoi că metodele optime de atac pentru o grenadă antitanc aruncată manual folosind o sarcină formată la mică distanță. Este interesant de observat că, atunci când LWL și-a început activitatea de dezvoltare a unei arme care să îndeplinească aceste cerințe și să poată fi utilizată în unul sau mai multe scenarii, multe alte țări, inclusiv aliații europeni ai Americii și Uniunea Sovietică, aveau deja grenade antitanc de câteva decenii.

Personalul din laboratorul armatei a identificat mai multe tipuri de fabricație străină pe care le-au folosit pentru a-și crea designurile, în principal grenadele cu mânere. Versiunile antitanc ale acestor grenade aveau aproape universal un fel de dispozitiv de întârziere, cum ar fi benzi de pânză sau chiar o mică parașută, care ar ajuta la stabilizarea grenadei.

Ideea este că aceste caracteristici ar ajuta grenadele să cadă aproape vertical deasupra unui vehicul pentru a maximiza efectul focoaselor de încărcare. Mai degrabă decât fitilele cronometrate folosite în grenadele de mână tipice, aceste arme aruncate manual au avut deseori fitile de impact care se stingeau stinge doar atunci când ar fi lovit ceva.

Militarii au experimentat cu mai multe tipuri de design, dar a decis să testeze și forma unei mingi de fotbal american, plecând de la considerentul că soldații erau deja familiari cu această formă și tehnicile optime de aruncare.

LWL a realizat cel puțin un model experimental folosind o minge de fotbal cu un recipient metalic și o aripă conică la un capăt care susținea încărcătura introdusă în mijloc, dar nu este clar dacă acesta a fost un prototip funcțional.

Nu este pentru prima dată când armata americană a folosit acest tip de logică. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, LWL, împreună cu Biroul Serviciilor Strategice, predecesorul Agenției Centrale de Informații (CIA), au experimentat cu grenade de fragmentare care aveau exact aceeași dimensiune și greutate ca și mingile de baseball, din motive similare. Aceste grenade, desemnate T-13 și poreclite „Beano”, nu au intrat niciodată în serviciu deoarece a ucis două persoane și a rănit alte 44 în timpul testării.

Citește și:

Armata SUA a dezvăluit noi imagini din timpul unui test cu o rachetă hipersonică

Armata SUA testează o armă care poate electrocuta o țintă de la 100 de metri

Armata SUA a folosit un tun laser pentru a distruge o dronă

1950, anul în care Armata SUA a pierdut o armă nucleară