Creșterea pădurilor ar fi contribuit la dispariția mamiferelor mari din Europa Centrală antică

Turmele de megafaună, cum ar fi mamuții și zimbrii, au cutreierat timp de câteva zeci de mii de ani câmpiile preistorice din ceea ce este astăzi Europa Centrală. Pe măsură ce pădurile s-au extins la sfârșitul ultimei ere glaciare, numărul acestor animale a scăzut și, cu aproximativ 11.000 de ani în urmă, ele dispăruseră complet din această regiune. Astfel, creșterea pădurilor a fost principalul factor care a determinat dispariția unei astfel de megafaune în Europa Centrală.

Aceasta este concluzia la care s-a ajuns într-un studiu realizat de profesorul Frank Sirocko, de la Universitatea Johannes Gutenberg din Mainz (JGU), Germania, împreună cu cercetători de la Institutul de Chimie Max Planck, tot din Germania, de la Universitatea Wollongong, din Australia, și de la Universitatea din Göttingen, Germania.

• Opere pierdute ale Fraților Grimm, redescoperite în colecția unei biblioteci din Polonia
• Guglielmo Marconi, inventatorul telegrafiei fără fir. Părintele radioului modern

Proiectul a implicat analiza straturilor de sedimente preluate din două maare Eifel, adică foste cratere vulcanice care ulterior au devenit lacuri. Cercetătorii le-au folosit pentru a reconstrui schimbările peisajului și abundența megafaunei din zonă în ultimii 60.000 de ani, scrie Phys.org.

Nu oamenii au dus la dispariția mamuților, ci creșterea pădurilor

Rezultatele au arătat că vânătorii umani și mamiferele mari au coexistat aici de-a lungul a câteva mii de ani. „Sedimentele din maarele Eifel nu ne-au oferit nicio dovadă că oamenii au fost cei responsabili pentru eradicarea acestor animale”, a declarat Sirocko. Așa-numita „ipoteză a vânării excesive” discutată în America de Nord nu a putut fi astfel confirmată pentru Europa Centrală.

Partenerii de cercetare au folosit probe de sedimente din maarele Eifel pe care Sirocko și echipa sa le-au forat și arhivat sistematic în ultimii 20 de ani.

Articolul lor recent publicat în Scientific Reports detaliază investigarea polenului și sporilor prezenți în probele obținute din lacul Holzmaar și din maarul umplut din Auel situat în Vulcanic Eifel.

Ce au descoperit cercetătorii?

În timp ce polenul documentează vegetația din trecut, sporii fungici oferă dovezi ale prezenței mamiferelor mari, deoarece anumite ciuperci de mucegai colonizează doar bălegarul ierbivorelor mai mari.

Pe baza boabelor de polen, cercetătorii au stabilit că în urmă cu aproximativ 60.000 până la 48.000 de ani, regiunea Eifel era acoperită de păduri de molid care au cedat mai multor faze reci, care au transformat peisajul într-o stepă forestieră mai deschisă. Acest tip de teren a rămas predominant cu 43.000 până la 30.000 de ani înainte de prezent. Ulterior, tundra pădurii din Eifel a devenit un deșert polar din era glaciară unde creștea doar iarbă.

Sporii de ciuperci fecale de la megafaună arată că aceste medii au fost locuite continuu de mamifere mari începând cu aproximativ 48.000 și sfârșind cu circa 11.000 de ani în urmă. Oasele identificabile găsite în peșteri din Belgia și în depozitele de pietriș din valea Rinului documentează că mamuții, rinocerii lânoși, zimbrii, caii, renii și căprioarele uriașe au găsit fazele reci mai confortabile. Pădurile rare din fazele mai calde au fost habitatul preferat al cerbului roșu, al elanului și al zimbrului european.

Creșterea pădurilor a privat megafauna de sursa ei de hrană

Cauza principală a declinului și apoi a dispariției mamiferelor mari din Europa Centrală a fost creșterea pădurilor.

„Pe măsură ce copacii au început să preia controlul, marii erbivori au pierdut accesul la principala lor hrană de bază, și anume iarba”, a explicat Sirocko. Nici fluctuațiile climatice extreme din ultimii 60.000 de ani, nici activitatea vulcanică locală și evenimentele de incendiu asociate nu par să fi jucat un rol în dispariția megafaunei.

În același timp, sosirea oamenilor moderni în Europa Centrală în urmă cu 43.000 de ani a avut, de asemenea, un efect redus asupra prezenței megafaunei locale.

Oamenii și megafauna au coexistat

În schimb, vremurile în care trăiau aici un număr mare de mamifere mari au coincis cu perioadele în care a existat o populație mai densă de oameni. „Acest lucru este cel mai evident în urmă cu aproximativ 15.000 de ani. La acea vreme, găsim cele mai mari turme de megafaună împreună cu prezența confirmată arheologic a vânătorilor umani în valea Rinului”, a subliniat Sirocko.

Situl de cultură Magdalenian de la Gönnersdorf, din nordul Renania-Palatinat, a fost excavat pe larg de către Institutul de Cercetare pentru Arheologie Römisch-Germanisches Zentralmuseum Mainz–Leibniz (RGZM), din Mainz.

Sfârșitul ultimei ere glaciare

Cercetătorii susțin că chiar și în această perioadă, spre sfârșitul ultimei ere glaciare, peisajele înierbate încă se răspândeau. Aceasta a fost epoca în care iradierea solară a emisferei nordice și nivelul mării la nivel global au început să crească, în cele din urmă inundând regiunile foste terestre din Canalul Mânecii și Marea Nordului și, probabil, forțând progresiv turmele de megafaună să caute refugiu în Europa Centrală.

„Nenumăratele lacuri glaciare târzii și mlaștinile înfundate din maarele uscate din regiunea Eifel trebuie să se fi dovedit deosebit de atractive pentru megafaună. Și turmele mari rezultate au fost cele care trebuie să fi ademenit vânătorii târzii din era glaciară”, a concluzionat Sirocko.

Potrivit echipei de cercetare, faptul că vânătorii și megafauna au ocupat în același timp aceeași regiune demonstrează faptul că ființele umane nu au provocat dispariția mamiferelor mari din Europa Centrală, cu alte cuvinte, sedimentele din maarele din regiunea Eifel nu oferă dovezi că „Ipoteza vânării în exces” propusă pentru America de Nord ar putea fi valabilă aici.

Mamiferele mari au migrat numai atunci când creșterea pădurilor de mesteacăn a început să predomine pe teren acum 13.300 de ani. De acum 11.000 de ani nu mai există dovezi ale prezenței unor turme mari de megafaună, deoarece pădurile groase au ocupat Eifel, un cadru în care mamiferele mari nu puteau supraviețui.

Vă recomandăm să citiți și:

Oamenii de știință ar fi descoperit prima extincție în masă a animalelor de pe Pământ

Craniile uriașilor preistorici dezvăluie indicii despre modul în care vânau strămoșii noștri

Cea mai veche dovadă privind gătirea alimentelor de către oameni a fost descoperită în Israel

Unele dintre cele mai vechi semne de viață de pe Pământ, descoperite în Australia