De ce uităm? Ar putea fi acesta un beneficiu adus de evoluție?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

De ce uităm? Uitarea face parte din viața noastră de zi cu zi. Poate ai pățit să intri într-o cameră și să uiți de ce ai mers acolo sau poate cineva te salută pe stradă și nu-ți amintești numele persoanei.

Dar de ce uităm? Este acesta doar un semn al unei slăbiri a memoriei sau există și beneficii?

Una dintre primele descoperiri în acest domeniu arată că uitarea poate apărea pur și simplu pentru că amintirile se estompează în timp. Acest lucru a fost explicat de psihologul german din secolul XIX Hermann Ebbinghaus, a cărui „curbă a uitării” arată că majoritatea oamenilor uită detaliile noilor informații rapid, dar acest proces încetinește ulterior. Recent, neurocercetările au replicat aceste descoperiri.

Iată de ce uităm!

Totuși, uitarea poate avea și un rol funcțional. Creierul nostru este bombardat constant cu informații și, dacă am reține fiecare detaliu, ar deveni tot mai dificil să păstrăm informațiile importante.

Un mod de a evita acest lucru este să nu acordăm o atenție deplină de la bun început. Laureatul Nobel Eric Kandel, dar și alți cercetători, au demonstrat că amintirile se formează când conexiunile (sinapsele) dintre celulele din creier (neuroni) se întăresc.

Acordarea atenției poate întări aceste conexiuni și susține astfel memoria. Același mecanism ne permite să uităm detaliile irelevante întâlnite zilnic. Deși odată cu înaintarea în vârstă ne distragem mai ușor și tulburările de memorie, precum Alzheimer, sunt asociate cu deficite de atenție, este necesar să putem uita detaliile neimportante pentru a crea amintiri.

Reamintirea unei amintiri poate duce uneori la schimbarea acesteia pentru a face față informațiilor noi. De exemplu, dacă drumul tău zilnic spre muncă implică aceleași străzi, probabil ai o amintire puternică a acestui traseu. Dar dacă, într-o zi de luni, una dintre străzile obișnuite este închisă și există un nou traseu, memoria ta trebuie să fie suficient de flexibilă pentru a încorpora aceste informații noi. Creierul face asta prin slăbirea unor conexiuni ale memoriei și întărirea unor noi conexiuni pentru a ține minte noul traseu, explică Live Science.

De ce este important să uităm?

Evident, incapacitatea de a actualiza amintirile ar avea consecințe negative semnificative. În cazul PTSD (tulburarea de stres post-traumatic), incapacitatea de a uita sau de a actualiza o amintire traumatică înseamnă că persoana este constant reactivată de elemente din mediu care îi amintesc de trauma trăită.

De ce uităm? Dintr-o perspectivă evolutivă, uitarea vechilor amintiri în fața informațiilor noi este, fără îndoială, benefică. Strămoșii noștri vânători-culegători puteau vizita un izvor sigur de mai multe ori, doar pentru a descoperi într-o zi că acolo se află un trib rival sau un urs cu pui. Creierul lor trebuia să poată actualiza această amintire pentru a considera locul nesigur. Lipsa acestei capacități ar fi fost o amenințare la adresa supraviețuirii lor.

De ce uităm? Se pare că nu toate amintirile sunt pierdute, ci doar inaccesibile temporar

Uneori, uitarea nu este cauzată de pierderea memoriei, ci de schimbări în capacitatea noastră de a accesa amintirile. Studiile pe rozătoare au demonstrat că amintirile uitate pot fi reamintite (sau reactivate) prin sprijinirea conexiunilor sinaptice menționate mai sus.

Rozătoarele au fost învățate să asocieze un stimul neutru (precum sunetul unui clopoțel) cu ceva neplăcut (precum un șoc ușor la picior). După mai multe repetări, rozătoarele au dezvoltat o „amintire a fricii” unde au reacționat la auzul clopoțelului ca și cum ar aștepta un șoc. Cercetătorii au reușit să izoleze conexiunile neuronale activate prin asocierea clopoțelului cu șocul în amigdala cerebrală.

Aceștia s-au întrebat apoi dacă activarea artificială a acestor neuroni ar face rozătoarele să reacționeze ca și cum s-ar aștepta la un șoc, chiar dacă nu exista nici clopoțel, nici șoc. Au făcut acest lucru folosind o tehnică numită stimulare optogenetică, care implică utilizarea luminii și a ingineriei genetice, demonstrând că era posibilă activarea (și ulterior inactivarea) unor astfel de amintiri.

Fenomenul „îmi stă pe limbă”

Un mod în care acest lucru poate fi relevant pentru oameni este fenomenul uitării temporare care nu este neapărat o pierdere de memorie. Revenind la exemplul anterior, când vezi pe cineva pe stradă și nu îți amintești numele, poate crezi că știi prima literă și îți vine în minte într-un moment. Acesta este cunoscut sub numele de fenomenul „îmi stă pe limbă”.

Atunci când a fost studiat inițial de psihologii americani Roger Brown și David McNeill în anii 1960, aceștia au raportat că abilitatea oamenilor de a identifica aspecte ale cuvântului lipsă era mai bună decât întâmplarea. Acest lucru sugerează că informația nu era complet uitată.

O teorie este că fenomenul apare ca urmare a slăbirii conexiunilor dintre cuvinte și semnificațiile lor în memorie, reflectând dificultatea de a-ți aminti informația dorită. Totuși, o altă posibilitate este că fenomenul i-ar putea semnala individului că informația nu este uitată, ci doar inaccesibilă temporar.

Acest lucru ar putea explica de ce fenomenul apare mai frecvent pe măsură ce oamenii îmbătrânesc și devin mai informați, ceea ce înseamnă că creierul lor trebuie să filtreze mai multă informație pentru a-și aminti ceva. Fenomenul „îmi stă pe limbă” ar putea fi modul creierului de a ne spune că informația dorită nu este uitată și că perseverența poate duce la amintirea ei.

În concluzie, putem uita informații dintr-o multitudine de motive: pentru că nu am fost atenți, pentru că informația se deteriorează în timp, pentru a actualiza amintiri sau, uneori, pentru că informația uitată nu este complet pierdută, ci doar inaccesibilă. Toate aceste forme de uitare ajută creierul să funcționeze eficient și ne-au sprijinit supraviețuirea de-a lungul generațiilor.

Acest lucru nu minimizează efectele negative ale uitării severe, așa cum se întâmplă în bolile precum Alzheimer. Cu toate acestea, uitarea are avantajele sale evolutive.

Vă recomandăm să citiți și:

De ce copiii ar trebui să fie încurajați să se joace cu noroi?

Studiu: simțul olfactiv uman este mai rapid decât se credea anterior

De ce ne plac carbohidrații? Originile preced agricultura și poate chiar despărțirea noastră de neanderthalieni

Bărbații și femeile procesează durerea diferit, arată un studiu