Planeta Uranus este mult mai caldă decât au crezut oamenii de știință

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Planeta Uranus este mult mai caldă decât se credea. Două echipe au ajuns separat la concluzia că Uranus eliberează mai multă căldură internă decât s-a estimat pe baza observațiilor realizate de Voyager 2. În loc să reflecte doar căldura primită de la Soare, planeta contribuie și cu propria sa căldură. Deși studiile nu au trecut încă prin procesul de evaluare inter pares, faptul că ambele echipe au ajuns independent la concluzii similare sugerează că Uranus se aliniază mai bine cu ceilalți giganți gazoși.

Planetele au trei surse principale de căldură: energia rămasă din potențialul gravitațional al componentelor lor, radioactivitatea și căldura primită de la Soare. Prima sursă face ca planetele tinere să fie extrem de fierbinți, permițându-ne să le observăm chiar și de la distanțe de mai mulți ani-lumină, dar după peste 4 miliarde de ani, această căldură s-a disipat în mare parte. Echilibrul dintre celelalte două surse depinde de cât de radioactivi sunt izotopii care compun planeta și de distanța față de Soare.

Misiunile Voyager au relevat o discrepanță aparentă între Uranus și ceilalți trei giganți gazoși. Spre deosebire de aceștia, Uranus părea să nu emită căldură suplimentară față de cea reflectată de la Soare, sugerând o cantitate minimă de izotopi radioactivi. Deoarece planetele Uranus și Neptun sunt similare din multe puncte de vedere, această diferență a fost surprinzătoare. Comparându-l cu Jupiter și Saturn, Uranus părea să fie excepția.

De atunci, nu a mai fost trimisă nicio sondă spre Uranus, dar telescoapele de pe Pământ și din orbită s-au îmbunătățit suficient pentru a permite o reevaluare.

Anomalia planetei Uranus

Profesorul Patrick Irwin de la Universitatea Oxford (Anglia) și colaboratorii săi au folosit observații realizate între 2000 și 2009 de telescopul spațial Hubble, Gemini North din Hawaii și NASA Infrared Telescope Facility. Ei au încercat să corecteze influența poziției lui Uranus, care în acel moment se afla aproape de echinocțiu, spre deosebire de perioada în care Voyager a trecut pe lângă planetă, când aceasta era mai aproape de solstițiu.

O altă echipă, condusă de Xinyue Wang, doctorandă la Universitatea din Houston (SUA), a analizat observații începând din a doua jumătate a secolului XX, adăugând date mai recente și extrapolându-le pentru întreaga orbită de 84 de ani a planetei.

Ambele echipe au ajuns la concluzia că fie Voyager 2 a făcut o eroare de măsurare (o ipoteză aproape de neconceput), fie a trecut pe lângă Uranus într-un moment atipic, ceea ce i-a indus în eroare pe oamenii de știință. Există dovezi care sugerează că și alte caracteristici ale planetei ar fi fost interpretate greșit din cauza acestui factor.

În orice caz, „Uranus nu este atât de ciudat pe cât credeam”, a declarat Irwin.

Planeta Uranus este mult mai caldă decât se credea

Ambele echipe au concluzionat că planeta Uranus este mult mai caldă decât a raportat Voyager, ceea ce sugerează existența unei surse interne de căldură. Estimările variază ușor, 12,5% la o echipă, 15% la cealaltă, dar marjele de eroare se suprapun, ceea ce înseamnă că rezultatele sunt, în esență, compatibile.

Cu toate acestea, căldura suplimentară emisă de Uranus este mult mai mică decât cea a celorlalți giganți gazoși. Neptun, de exemplu, produce atât de multă căldură internă încât radiază de peste două ori mai mult decât primește de la Soare, iar Jupiter și Saturn sunt aproape de acest nivel. „Uranus rămâne un caz atipic”, a spus Irwin.

Motivele acestui fenomen nu sunt pe deplin înțelese, dar ar putea avea legătură cu coliziunea despre care se crede că a înclinat planeta Uranus pe o parte. Înclinarea extremă a axei sale amplifică variațiile sezoniere ale căldurii emise, motiv pentru care echipa lui Wang a ales să analizeze o întreagă orbită, notează IFL Science.

Wang și colegii săi afirmă că „misiunea emblematică către Uranus, recomandată de recenta analiză decenală, va oferi observații esențiale pentru a răspunde la niște întrebări nerezolvate și pentru a ne îmbunătăți înțelegerea acestui enigmatic gigant de gheață”.

Cu toate acestea, având în vedere climatul actual al finanțării științifice în SUA, probabilitatea ca această misiune să aibă loc este incertă. Există o fereastră de oportunitate pentru a folosi gravitația lui Jupiter ca asistență, reducând semnificativ costurile și durata misiunii, dar aceasta presupune o lansare în 2032, așa că deciziile trebuie luate în curând.

Primul studiu este disponibil pe arXiv aici.

Al doilea studiu este disponibil tot pe arXiv aici.

Vă recomandăm să citiți și:

„Micro-fulgerele” din picăturile de apă ar fi putut declanșa viața pe Pământ

Inteligența Artificială a descoperit structuri ascunse în Calea Lactee

Astronomii au identificat sursa unui semnal radio misterios care străbate Universul de mult timp

O „undă” cosmică uriașă a lovit Pământul în urmă cu 14 milioane de ani și a schimbat planeta pentru totdeauna