Teatrul românesc la finalul secolului al XIX-lea: „A fost o adevărată psihoză”

Dacă piesele de teatru scrise de Ion Luca Caragiale nu au prea fost apreciate la finalul secolului al XIX-lea, nu același lucru s-a întâmplat cu revista „Nazat”, care a fost extrem de apreciată în epocă. Însă, scena teatrului românesc din acea perioadă avea să fie marcată de doi mari actori care au creat o „adevărată psihoză”.

În istoria teatrului românesc, Ion Luca Caragiale este un nume de referință. Însă, la debut, piesele scrise de Caragiale n-au putut trece de pragul primelor reprezentații. A existat însă o excepție, piesa „O scrisoare pierdută”, care a fost totuşi considerată ca prea trivială.

• Când au aprins oamenii primul foc din istorie?
• Lepra, între istorie și știință: ce înseamnă cu adevărat această boală și cât de mare este…

Revista „Nazat” și „despotismul brătienist”

Scena teatrului românesc la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost dominată de revista „Nazat”. Fenomenul poate fi explicat prin faptul că marea majoritate a pieselor satirizau „despotismul brătienist”.

Ion C. Brătianu a dominat la finalul secolului al XIX-lea scena politică românească. Liderul liberal a fost, cu excepția a două luni, primul-ministru al Românei în perioada 1876-1888. La un moment dat, societatea românească a fost nemulțumită de modul în care Brătianu conducea țara. Bineînțeles, Ion C. Brătianu a atras toate antipatiile, iar figura sa avea să fie satirizată atât în presă, cât și pe scena teatrului.

„Scrisă cu o vervă îndrăcită de Iacob Negruzzi și de cumnatu-său Mitică Rosetti (mai cunoscut în literatura politică și umoristică sub pseudonimul de Max), `Nazat`, o satiră crudă și plină de duh a despotismului brătienist, a fost prima revistă românească jucată în București.

A văzut focul rampei la Teatrul Dacia și a cunoscut un succes fără precedent; s-au dat patru reprezentații consecutive! Aceste patru reprezentații ale unui giuvaer literar `care a făcut epocă`, puse în fața sutelor de rereprezentații la care ajung sarbedele năzbâtii ce abia se țin în picioare pe scenele României Mari, dau măsura progresului şi a sporirii populației Bucureștiului, într-un răstimp de 50 de ani și mai ales a stratului său intelectual”, scria Constantin Argetoianu.

Tragicul Manolescu și comicul Iulian

În ceea ce îi privește pe actori, scena teatrului românesc de la finalul secolului al XIX-lea a fost marcată de doi monștri sacri: Grigore Manolescu și Iulian Ștefan. Până la începutul Primul Război Mondial, societatea românească aprecia mai mult actorii decât piesele jucate.

„Lumea veche aprecia mai mult `actorii` decât `piesele` și cea mai fină comedie sau tragedie clasică se juca în fața scaunelor goale, pe când un `Rossi` sau un `Salvini`, în piese absurde ca `Morte Civile` sau `Keant`, umpleau sala până la galerie.

În această concepție, datorită poate mediocrității materialului literar față de excepționalul talent al câtorva artiști dramatici din acea epocă, doi oameni au jucat un rol covârșitor pe scena românească: tragicul Manolescu și comicul Iulian. Au fost două talente covârșitoare, aproape două genii, care au influențat adânc nu numai evoluția artei dramatice la noi, dar chiar şi simțul estetic al generațiunii mele”, considera Constantin Argetoianu.

„Imaginea lui Manolescu în Hamlet îmi răsare şi acum la bătrânețe înaintea ochilor”

Rolurile jucate de Grigore Manolescu în piesele scrise de William Shakespeare au rămas multă vreme în amintirea românilor care mergeau la teatru la sfârșitul secolului al XIX-lea.

„Imaginea lui Manolescu în Hamlet îmi răsare şi acum la bătrânețe înaintea ochilor, poate cu mai puțin prestigiu, dar cu aceeaşi vioiciune. În sufletul meu de copil însă, arta lui Manolescu a răscolit toate noțiunile înregistrate până atunci şi pe urmele prințului Danemarcei m-am precipitat cu entuziasm în labirintul Shakespearian.

Multă vreme, enigmaticele personaje ale poetului englez mi s-au înfățișat sub trăsăturile marelui nostru tragedian, şi orice altă interpretare mi-ar fi părut odioasă. Țin minte că, la Paris, interpretarea lui Hamlet de către faimosul Monnet Sully m-a făcut să fug. Dacă Manolescu s-ar fi născut aiurea și s-ar fi putut folosi de o limbă universală, și-ar fi făcut un nume mare. Osândit pe viață la scena Teatrului Național, şi-a irosit puterile și a sfârșit bolnav, uitat de toți și nenorocit”, menționa Argetoianu.

„Iulian a fost un fenomenal talent”

Al doilea mare actor care și-a pus puternic amprenta pe scena teatrului românesc la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost Iulian Ștefan. Interpretarea acestuia în piesa `Zigeunerbaron` a creat o adevărată psihoză.

„Ca şi Manolescu pe scena tragică, Iulian a fost un fenomenal talent pe cea comică. Până la dânșii, teatrul românesc nu produsese nimic si toți actorii ce se agitau în piese proaste sau prost localizate nu făceau cinci parale.

Manolescu și Iulian au fost o adevărată revelație, au ridicat dintr-o dată nivelul meseriei lor, au făcut dâră și au deschis barierele unei arte până atunci închise tineretului român. Mulțumită acestor precursori, arta noastră dramatică a putut să se înalțe până la nivelul la care a ajuns sub Davila și să copleșească Parisul cu `vedete`, câteva decenii mai târziu.

Iulian fusese apreciat şi făcuse să râdă multă lume încă înainte de formidabila lui creațiune în rolul gospodarului ungur din `Zigeunerbaron`, dar adevărata lui glorie a început și s-a sfârșit cu acest rol. În 24 de ore, Iulian a fost românul cel mai popular, în cele 32 de județe ale vechiului Regat.

De la mic şi până la mare, toți fredonau cupletele lui și într-un spațiu de vreo doi ani cred că n-a fost om în țară care să nu fi luat contact cu nepieritorul Janos, căci `Zigeunerbaron` a poposit în toate orașele româneşti (…). Cine n-а trăit acele vremuri, nici nu poate să priceapă nebunia care a cuprins atunci lumea. A fost o adevărată psihoză (…)”, mai preciza Constantin Argetoianu.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Constantin Argetoianu, despre Pacea de la București din 1913: „Ne jucasem de-a războiul dincolo de Dunăre, la Bucureşti ne-am jucat de-a Congresul de la Viena”

Sfaturile lui Titu Maiorescu pentru tânărul politician Constantin Argetoianu

Strategia machiavelică a lui Ionel Brătianu: „I-a dus de nas pe toți”

Cum obținea guvernul român informații în Primul Război Mondial