Culele de la Măldărești, acum 100 de ani. „Nimic nu mi-a plăcut mai mult”

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Astăzi, culele de la Măldărești sunt obiective istorice cunoscute de aproape toți românii. Nu același lucru se întâmpla acum mai bine de 100 de ani, înainte ca Primul Război Mondial să cuprindă și România. Cei care le vizitau atunci erau profund impresionați de pitorescul lor.

La sfârșitul lunii august 1915, Constantin Argetoianu face o excursie mai lungă în zona de munte a Olteniei, mai precis în județul Vâlcea. În urma acestei vizite, ne-au rămas descrieri importante a celor mai importante obiective turistice din acea zonă. Memorialistul a fost profund impresionat de frumsețea acestui „colț” al Olteniei.

„Mi-a rămas din aceste vizite la mănăstirile și la schiturile noastre, o amintire neștearsă. Acest colț al Olteniei este cu siguranță cel mai frumos și civilizat ținut al României întregite, fără a excepta nici Bucovina. Nicăieri Carpații nu încadrează orizontul cu atâta măreție, iar pajiștile ce întind la poalele lor verdeața nepălită, nici de soarele de iulie, se înfățișează ochilor ca o adevărată desfătare. (…)

Îmi voi aduce aminte câte zile voi trăi de aceste explorări de-a lungul Oltețului și de-a lungul Bistriței în sus, de minunații păstrăvi cu care ne-au ospătat călugării la dejun și de dulcea liniște ce domnea împrejur. Să fi tot stat, mai ales în cerdacul de la Polovragi, și să fi uitat de lumea rea, de inutilele agitații și de toate amărăciunile vieții”, scria Constantin Argetoianu.

Horezu, cea mai impunătoare mănăstire

În periplul său din nordul Olteniei, Argetoianu a vizitat numeroase mănăstiri și schituri. A fost însă impresionat de mănăstirile Horezu, Chiajna, Arnota și Cozia:

„Din punct de vedere arhitectural, singurele mănăstiri interesante sunt Horezu, Chiajna, Arnota și, pe Olt, Cozia. Cea mai impunătoare din ele e Horezu, sau Hurezul, ale cărei linii, ale cărei amănunte decorative sunt cunoscute de toată lumea.

Arnota se impune mai ales prin amintiri, iar Cozia prin așezarea ei deasupra `valurilor înspumegate` ale Oltului. Am trecut și pe la mănăstirile mai mici, pe la Mănăstirea Dintr-un Lemn, pe la Surpatele, ridicate de familia Buzeștilor ca simple schituri de lemn și reclădite în cărămidă de Constantin Vodă Brâncoveanu”.

„Nimic nu mi-a plăcut mai mult ca Măldăreștii”

Însă ce l-a impresionat cel mai mult pe Constantin Argetoianu au fost culele de la Măldărești. Una dintre ele îi aparținea deja rivalului său politic, Ion Gheorghe Duca, care o achiziționase în 1910.

„Nimic nu mi-a plăcut mai mult în Vâlcea ca Măldăreștii, din cauza priveliștii de pe terasa culei lui Jean (Ion, n.r.) Duca. Duca cumpărase o parte din moșia Măldărești, o parcelase și vânduse pământul țăranilor, rezervându-și pe seama lui o culă veche a Măldăreştilor şi 4 pogoane de grădină împrejur.

La Măldărești sunt de fapt două cule, cea mai veche și mai frumoasă e peste drum de a lui Duca și aparține familiei Greceanu, dar e lipsită de priveliște, căci e așezată pe partea de sud a muchiei și dă numai numai pe dealuri împădurite”, nota Argetoianu.

Nu doar cula Duca îl fermecase pe Argetoianu, ci întreg Măldăreștiul. Panorama ce i se întindea în fața ochilor l-a marcat pe memorialist.

„Din fața culei lui Duca, – scria Argetoianu – de pe terasa pe care a teșit-o săpând și nivelând terenul, ochiul cuprinde o adevărată priveliște de panoramă.

În fund, se zăresc munții de dincolo de valea Lotrului și am avut norocul sa-i găsesc albiți de zăpadă, iar sub ei treptele succesive ale unui amfiteatru de dealuri împădurite; pe planul întâi, împrejurimile imediate ale Măldăreştilor, vile albe acoperite cu țigle, pe jumătate ascunse printre copaci stufoși și ridicându-se din mijlocul lor, un dâmb din vârful căruia vila familiei Pleșoianu domină parcul ce coboară până la săsea. În total e o priveliște fiorentină, demnă de orizonturile italiene”.

„M-am amestecat cu țărănimea pe la hanuri și pe la horă, și mi-a făcut mare bucurie”

Argetoianu a interacționat și cu sătenii locului. Le-a admirat costumele tradiționale și le-a remarcat cântecele și jocurile:

„La Slăvitești, ca și pe drumurile Vâlcei, m-am amestecat cu țărănimea pe la hanuri și pe la horă, și mi-a făcut mare bucurie să constat cât era de sănătoasă și la minte și-la trup.

Veseli și voioși, parcă n-ar fi avut griji, băteau talpa și chioteau ciupind fetele ca să le pună sângele în mișcare. Albăstreala nu pătrunsese până în Vâlcea, și purtau toți, bărbați și femei, costumul național oltenesc cu minunatele lui cămăși artistic brodate. (…)

Vâlcenii dansau cântând, în ritmul dansului. Cântecele nu erau de altminteri foarte variate și aceleași versuri reveneau într-una și pretutindeni. De obicei, cantau numai băieții și cântau numai două versuri, după care o lungă pauză umplută numai cu tropotul cizmelor și același distih era din nou luat în ison”.

Vă mai recomandăm să citiți și: