Willis Richardson, anonimul care a revoluționat teatrul de culoare de pe Broadway

În 1923, scena teatrală a New York-ului cunoștea un eveniment de pionierat. Pentru prima dată în istoria Broadway-ului, o piesă scrisă de un afro-american – The Chip Woman’s Fortune a lui Willis Richardson – a fost aclamată de critică, spectacolul jucându-se cu casele închise, iar presa, inclusiv New York Times, acordând momentului o atenție deosebită. Acesta nu a fost doar un debut teatral; a fost o recunoaștere culturală. Totuși, un secol mai târziu, iată că numele lui Richardson lipsește cu desăvârșire din narațiunile principale ale dramaturgiei americane.

Cum a dispărut din lumina reflectoarelor acest deschizător de drumuri, care a doborât barierele rasiale și a scris peste 40 de piese?

• Dadaismul, curentul artistic iniţiat de românul Tristan Tzara
• Cum un baton de ciocolată a dus la inventarea cuptorului cu microunde

Înainte de 1923, teatrul pentru persoanele de culoare de pe Broadway era sinonim cu menestrelismul: caricaturi exagerate, stereotipuri create pentru publicul alb și comedii de tip slapstick (comedie pur fizică, bazată pe acțiuni excesive, situații absurde și „accidente” calculate cu precizie de ceasornicar. Ceva de genul, un personaj care alunecă pe o coajă de banană și aterizează într-un tort de nuntă sau un detectiv care se ascunde într-un dulap, dulapul se prăbușește în timp ce el încerca să pară cool. Numele vine de la „slap stick” („băț care lovește”), un instrument folosit în teatrul commedia dell’arte din Italia secolului XVI. Bățul era făcut din două scânduri lipite care produceau un zgomot amplificat când loveau un actor – fără să-l rănească. Scopul? Să exagereze violența pentru efectul comic).

Drama serioasă despre afro-americani, scrisă de afro-americani, era considerată insuportabilă din punct de vedere comercial – chiar ridicolă. O tendință care pe Willis Richardson, un funcționar modest al guvernului federal din Washington, D.C., nu l-a descurajat însă.

The Chip Woman’s Fortune, o dramă într-un singur act, se axa pe o familie sudică săracă care trece prin trădare și răscumpărare. Spre deosebire de parodiile grotești care dominau scenele, personajele lui Richardson erau nuanțate, relatabile și incredibil de umane. „Este o piesă despre viața reală a negrilor”, a scris New York Times, „lipsită de grotescul convențional”. Producția, pusă în scenă la Teatrul Frazee de către Ethiopian Art Players, s-a vândut cu săptămâni înainte, dovedind că publicul tânjește după poveștile autentice ale oamenilor de culoare.

Născut în 1889 în Wilmington, Carolina de Nord, Richardson a avut o viață plină de traume. Familia sa a fugit de lovitura de stat a supremației albilor din 1898 – un masacru soldat cu zeci de morți printre locuitorii de culoare – și s-a stabilit în Washington, D.C. Acolo, Richardson și-a găsit alinarea în literatură, devorând lucrări de Paul Laurence Dunbar și Charles Chesnutt. La 20 de ani, publica poezii și povestiri în The Crisis, revista NAACP editată de W.E.B. Du Bois, care i-a devenit mentor.

Insistența lui Du Bois că „toată arta este propagandă” l-a influențat profund pe Richardson. Cu toate acestea, abordarea lui diferă de cea a unor contemporani precum Langston Hughes sau Zora Neale Hurston, care se bazau pe tradițiile populare și pe dialect. Richardson a încercat să normalizeze viața negrilor pe scenă, respingând ceea ce el numea „masca menestrelului” în favoarea luptelor umane universale. „Negrul nu râde întotdeauna”, scria el într-un eseu din 1924. „Uneori gândește”.

Succesul piesei The Chip Woman’s Fortune l-a adus pe Richardson în prim-plan. Până în 1925, piesele sale Mortgaged și Compromise au fost puse în scenă de grupuri precum Krigwa Players (fondat de Du Bois) și Howard University Theater. Richardson a devenit primul afro-american care a avut o piesă nemuzicală produsă pe Broadway, deschizând calea pentru A Raisin in the Sun a lui Lorraine Hansberry decenii mai târziu.

Richardson s-a orientat și către mentorat, editând două antologii revoluționare: Plays and Pageants of Negro Life (1930) și Negro History in Thirteen Plays (1935), colecții care au amplificat dramaturgii de culoare, integrând în același timp narațiuni istorice – un act radical în perioada Jim Crow. Operele lui au abordat linșajul, tensiunile de clasă intrarasiale și diaspora, evitând însă didacticismul. „El credea că teatrul trebuie să provoace gândirea, nu să o prescrie”, spune istoricul de teatru Dr. Kathy Perkins.

În ciuda producției prolifice, influența lui Richardson a scăzut după 1940. Colapsul Federal Theatre Project, schimbarea gusturilor către realism și ascensiunea unor vedete precum Richard Wright i-au marginalizat stilul nuanțat. Spre deosebire de Hughes sau Hurston, lui Richardson îi lipsea o personalitate mai mare decât viața; el era introspectiv, evitând seratele strălucitoare din Harlem. Constrângerile financiare l-au obligat să își mențină slujba de zi cu zi la U.S. Government Printing Office până în 1954, ceea ce i-a limitat oportunitățile de relaționare.

Prejudecățile rasiale din istoriografia teatrală au jucat, de asemenea, un rol important. „Criticii albi au simbolizat adesea un artist negru pentru fiecare epocă”, explică Dr. Freda Scott Giles, cercetător al teatrului afro-american. „Hansberry a devenit „chipul” dramei de culoare, întunecând predecesori precum Richardson”. În plus, operele sale nu au fost niciodată adaptate în filme sau reluate, spre deosebire de A Raisin in the Sun sau piesele lui August Wilson.

În prezent, este în curs o renaștere lentă, dar constantă. În 2016, Metropolitan Playhouse a pus în scenă The Chip Woman’s Fortune pentru prima dată în 90 de ani, iar academicienii disecă antologiile lui Richardson, care au introdus tehnici precum povestirea neliniară și distribuțiile de ansamblu – mărci distinctive ale teatrului negru modern.

Accentul pe viețile obișnuite ale negrilor a precedat „realismul de bucătărie” din anii 1950, în timp ce integrarea istoriei a prefigurat piesa americană a lui Suzan-Lori Parks. „Richardson a fost cu un secol înaintea timpului său”, spune regizoarea Shaunda McDill. „A înțeles că autenticitatea, nu respectabilitatea, este motorul schimbării”.

Willis Richardson a murit într-o relativă obscuritate la 7 noiembrie 1977, necrologurile sale fiind simple note de subsol. Dar proiectul lui măreț dedicat teatrului negru – înrădăcinat în demnitate, complexitate și adevăr – rezistă.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Willis-Richardson

https://aaregistry.org/story/willis-richardson-playwright-of-black-history/

https://bpl.bibliocommons.com/v2/record/S75C591168

Vă mai recomandăm să citiți și:

George Abbott, unul dintre cei mai importanți și admirați oameni din întreaga istorie de pe Broadway. „Pentru că iubesc atât de mult teatrul, m-am gândit să rămân mai mult prin preajmă”

Harold Prince, Prințul de pe Broadway. Omul cu cele mai multe Premii Tony

Robert Redford, ultimul mare star clasic de la Hollywood

Lorne Michaels: omul care a schimbat fața comediei americane