Lecția uitată a filosofului John O’Donohue despre puterea de vindecare a lucrurilor frumoase. Cum ne poate salva frumusețea?

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

John O’Donohue (1 ianuarie 1956 – 4 ianuarie 2008), filosof, poet și preot de origine irlandeză, a fost o personalitate remarcabilă prin modul în care a reușit să unească teologia, poezia și reflecția asupra sensului existenței umane. Cu toate că a avut un succes literar uriaș în spațiul anglofon, în România numele său este încă puțin cunoscut. Activitatea lui s-a desfășurat la granița dintre spiritualitate și psihologie, iar principala sa realizare constă în revalorizarea conceptului de frumusețe ca formă de prezență divină – o idee profundă și curativă într-o lume grăbită, pragmatică, dominată de cinism și de anxietatea performanței.

„Frumusețea”, spunea O’Donohue, „nu este o simplă categorie estetică, ci o cale de întoarcere acasă, spre sufletul nostru.” În viziunea sa, nu putem vorbi despre vindecare fără frumusețe, pentru că frumusețea nu înseamnă doar a privi ceva plăcut, ci a recunoaște o prezență vie, o amintire a divinului care încă locuiește în lume.

• Ce înseamnă cu adevărat să bei ceai în China și de ce două degete bătute în…
• Cafeaua cu ou, cafeaua cu cărbune și alte tradiții care arată cât de diferit este consumată…

El descrie această stare în cartea Divine Beauty: The Invisible Embrace (2003):

„Sufletul uman este însetat de frumusețe; o căutăm pretutindeni – în peisaje, muzică, artă, prietenie, iubire, religie și în noi înșine. Când experimentăm frumosul, avem senzația că ne-am întors acasă.”

Această „întoarcere acasă” este, în esență, ceea ce le lipsește multor oameni ai secolului XXI – sensul unei apartenențe interioare. O’Donohue vede frumusețea ca pe o formă de liniște activă, un antidot la epuizarea spirituală și la zgomotul lumii moderne.

Când vorbim despre frumusețe, o asociem adesea cu estetica, arta sau armonia vizuală. Însă pentru O’Donohue, frumusețea este o forță de vindecare. Ea restabilește echilibrul între exterior și interior, între material și spiritual. În cartea Anam Cara (1996), autorul scria că „niciun act de iubire, de compasiune sau de creație nu se naște dintr-un loc lipsit de frumusețe”.

Într-un interviu acordat BBC în 2004, spunea: „Omul contemporan a pierdut capacitatea de a vedea frumusețea ca pe o formă de cunoaștere. Ne-am redus existența la funcționalitate, iar când ceva nu are o utilitate clară, îl eliminăm.” Această idee se regăsește astăzi și în psihologie, unde cercetările arată că expunerea la frumusețe – fie prin natură, muzică sau artă – reduce semnificativ nivelul de stres și crește reziliența emoțională.

Un studiu publicat în Behavioral Sciences a demonstrat că simpla contemplare a elementelor naturale frumoase activează circuite cerebrale legate de recompensă și empatie. Alte cercetări, precum cele prezentate de Frontiers in Education, subliniază că aprecierea frumuseții în educație poate contribui la bunăstarea individuală și colectivă prin trăiri intense care amplifică conexiunea cu sine și cu ceilalți.

„Deși cercetătorii au demonstrat că frumusețea sporește starea de bine, cercetarea nu a fost încă aplicată pe scară largă. Propunem aplicarea rezultatelor acestei cercetări în domeniul educației. În special, standardele educaționale și programele școlare ar putea include competențe legate de implicarea în frumusețe, sporind astfel starea individuală și colectivă de bine prin emoții care transcend sinele.” (https://www.frontiersin.org/journals/education/articles/10.3389/feduc.2024.1381101/full)

Cum se poate implementa această idee în viața de zi cu zi? De exemplu, printr-un exercițiu de atenție estetică: în fiecare zi, oprește-te un minut să cauți ceva frumos. Un colț de natură, un joc de lumini, o formă interesantă. Dar nu analiza, limitează-te doar la a simți. Apoi, spune în șoaptă „mulțumesc” pentru frumusețea pe care o percepi, într-un act al recunoașterii. Un alt exercițiu este și reducerea zgomotului interior: evită multitaskingul, notificările, dialogul intern critic; creează spații de liniște în care să te reconectezi cu tine însuți și cu ceea ce simți cu adevărat. Folosește muzica, poezia, pictura ca medii de întâlnire cu „invizibilul”. Creează în casă sau în jurul tău elemente care nu urmăresc scopuri utile, ci pur estetice – o plantă, o fotografie, un obiect mic care te sensibilizează.

Frumusețea, în viziunea lui O’Donohue, aduce vindecare: ea nu șterge suferința, dar schimbă perspectiva. Ne readuce la noi înșine, ne alungă cinismul și ne reamintește că lumea nu e doar construcție utilitară, ci și miracol. Iar în timp, practicând această reîntoarcere la frumusețe, vei descoperi că sufletul invizibil își poate face casă în tine, și lumina interiorului tău începe să răsară dincolo de marginile obișnuitului.

Surse:

https://onbeing.org/programs/2-beauty-edge-becoming-john-odonohue/

https://onbeing.org/programs/john-odonohue-the-inner-landscape-of-beauty/

https://www.themarginalian.org/2015/09/21/john-odonohue-beauty-love-desire/

https://www.penguinrandomhouse.com/authors/89566/john-odonohue/

Vă recomandăm să citiți și:

Părăsită de tată când era mică, această tânără i-a uluit pe francezi dansând complet goală. Mai târziu, Constantin Tănase a adus-o în România pentru un onorariu generos

Alimente blestemate și rețete uitate de Halloween: povești culinare dintre lumi

Test de cultură generală. Ce înălțime avea Napoleon Bonaparte?

Charles Richter, iniţiatorul celebrei scări de magnitudine Richter, a devenit seismolog dintr-o „eroare”