Poezia scrisă în limbi artificiale sau dispărute. Cum sună versurile în esperanto, toki pona sau în limbile inventate de scriitori?

În istoria literaturii, poezia a explorat întotdeauna limitele expresiei umane. Dar ce se întâmplă când versurile nu sunt scrise în limbi naturale, ci în limbi artificiale, dispărute sau inventate? De la esperanto, cea mai cunoscută limbă artificială, la toki pona, un experiment minimalist de doar 120 de cuvinte, și până la quenya și sindarin, limbile elfilor create de J.R.R. Tolkien, poezia scrisă în aceste sisteme lingvistice ne provoacă să ne întrebăm: ce se pierde și ce se câștigă atunci când cuvintele nu aparțin niciunei culturi tradiționale? Cum rezonează emoția atunci când nu o putem înțelege instinctiv? Și, mai ales, de ce ar alege cineva să scrie versuri într-o limbă pe care aproape nimeni nu o vorbește?

De ce scrie cineva poezie într-o limbă care nu există? Utopia lingvistică: esperanto și visul unei lumi fără bariere.

• Ziua în care Alexandru Ioan Cuza a introdus învăţământul obligatoriu şi gratuit. Ce păţeau părinţii care…
• Eleanor de Aquitania, femeia care a condus Europa din umbra

În 1887, oftalmologul polonez Ludovic Lazarus Zamenhof (1859 – 1917) a publicat prima gramatică a limbii esperanto, sperând să creeze o limbă universală care să prevină conflictele culturale. Dar Zamenhof nu a vrut ca esperanto să fie doar un instrument funcțional – el a scris și poezii în această limbă, demonstrând că poate fi un mediu artistic deplin.

„La espero” (Speranța), considerat imnul mișcării esperantiste, nu este doar un slogan politic, ci o invitație lirică la unitate: „En la mondon venis nova sento, / Tra la mondo iras forta voko…”
(În lume a venit un sentiment nou, / Prin lume răsună un strigăt puternic…)

Și de ce ar alege un poet esperanto în loc de o limbă maternă? Pentru că, în absența istoriei naționale, cuvintele devin pură expresie, fără conotații politice sau culturale.

Fonetic, esperanto amestecă influențe latine, slave și germanice, creând o muzicalitate echilibrată: ritm alert, dar natural. Rime bogate, datorită terminațiilor regulate și un vocabular neutru, lipsit de conotații istorice.

Arta limbilor fictive: Tolkien și magia cuvintelor neumane

În timp ce esperanto a fost creată pentru a uni omenirea, scriitori precum J.R.R. Tolkien au creat limbi elaborate pentru a adânci universul lor ficțional. Tolkien a compus poezii în quenya și sindarin, limbile elfilor din Stăpânul Inelelor.

„Namárië” (Adio), un poem în quenya, este una dintre cele mai cunoscute creații ale lui Tolkien.

Fragment din „Namárië”, scris în quenya: „Ai! laurië lantar lassi súrinen…”
(Ah! ca aurul cad frunzele în vânt…)

Tolkien s-a inspirat din limba finlandeză atunci când a creat quenya, preluând de la aceasta armonia vocalică. Finlandeza, bogată în silabe deschise, diftongi și vocale lungi, are o sonoritate fluidă, muzicală. Aceleași caracteristici se regăsesc și în quenya, unde vocalele predomină („Ai! laurië lantar lassi súrinen…”), aliterațiile sunt blânde („Varda, Elentári, silmarien…”), iar ritmul curge lin, fără consoane dure. În ceea ce privește dialectul sindarin, l-a creat după galeză (consoane dure, dar melodioase).

Rezultatul? „A Elbereth Gilthoniel…” (sindarin) și „Silivren penna míriel…” (quenya)

Versurile par a fi cântate, nu rostite, chiar și atunci când sunt citite în tăcere.

Tolkien nu a creat limbile și poezile sale pentru public în sensul convențional, ci mai degrabă pentru dragostea pură a limbajului însuși, ca formă de artă autonomă – ca un sculptor care cioplește o operă de artă într-o pădure izolată, știind că poate nimeni nu o va vedea vreodată. Sau ca un compozitor care scrie o simfonie complexă, știind că nicio orchestră nu o va interpreta vreodată. Partitura există doar pentru frumusețea ei matematică și emoțională intrinsecă. Așa a abordat Tolkien crearea poeziei în limbile sale fictive: erau exerciții de iubire filologică, mai mult decât mijloace de comunicare.

Minimalism radical: toki pona și arta a spune mai mult cu mai puțin

Toki pona, creată în 2001 de lingvista Sonja Lang, este opusul esperanto: în loc să aspire la universalitate, se limitează la 120-137 de cuvinte, forțând vorbitorii să se exprime prin metafore și abstractizare. Poezia în toki pona sună astfel:
„suno li lon. mi pilin e ni: sina pilin pona.” (Soarele strălucește/A ieșit soarele. Simt că ești fericit) Aici, economia cuvintelor devine poetică – fiecare silabă poartă o greutate emoțională disproporționată.

Printre cele mai fascinante mișcări culturale contemporane se numără revitalizarea limbilor dispărute prin artă și poezie. Aceste limbi, care nu mai au vorbitori nativi, prind viață din nou atunci când poeții și muzicienii le adoptă, transformând fragmente istorice în creații vii.

Sumeriana, vorbită în urmă cu peste 4.000 de ani în Mesopotamia, a fost prima limbă cunoscută care a folosit scrierea (prin tăblițe de argilă cu script cuneiform). Astăzi, nu mai există comunități care să o vorbească fluent, dar poeții moderni adaptează texte antice și unele dintre cele mai vechi poeme din lume, precum Epopeea lui Ghilgameș, sunt reinterpretate în limba originală.

Apoi, prin proiecte muzicale experimentale, artiști ca Anne Draffkorn Kilmer au reconstruit cântecele sumeriene pe baza notelor muzicale descoperite pe tăblițe, iar unele teatre (de nișă) pun în scenă piese în sumeriană, recitările publice aducând sunetele acestei limbi uitate în prezent.

Gaulish – limba celților, redescoperită de neo-celți

Gaulish, vorbită în Europa de Vest înainte de cucerirea romană, a dispărut acum peste 1.500 de ani. Totuși: grupuri de entuziaști (precum GALIA – Groupe d’Action pour la Langue Imaginée Ancestrale) reconstruiesc vocabularul și gramatica. Poeți contemporani compun versuri în gaulish, inspirându-se din inscripții antice, iar artiști folk introduc în muzica lor cântece scrise în această limbă, restabilind astfel o punte vie între trecutul celtic și prezent.

Latina – limba morților care trăiește în poezie

Deși nimeni nu o mai vorbește ca limbă maternă, latina nu a dispărut niciodată cu adevărat. Ea continuă să trăiască în poezie, liturghie și mediul academic: poeți precum Giovanni Pascoli au scris versuri în latină, iar numeroase concerte de muzică clasică includ compoziții pe texte latine.

Altfel, care ar fi sensul reînvierii și refolosirii unei limbi moarte? În primul rând, pentru legătura cu trecutul – poezia într-o limbă dispărută este ca un mesaj trimis prin timp. Iar apoi, pentru frumusețea lor unică – fiecare limbă are o muzicalitate distinctă, dar și pentru provocarea artistică – scrisul într-o limbă reconstruită este un joc de imaginație și rigoare.

Cândva inventate doar pentru a colora lumi imaginare, limbile artificiale s-au transformat treptat în instrumente autentice de creație. Astăzi, ele nu mai trăiesc doar în paginile ficțiunii, ci respiră prin muzică, poezie și scenă, dovedind că pot fi arte de sine stătătoare. Un exemplu emblematic este „u”, prima operă compusă integral în klingon, limba războinicilor din Star Trek. Montată pe scena Operei din Haga în 2010, spectacolul a dovedit că o limbă creată pentru extratereștri poartă în ea emoții universale. Versurile, scrise de lingvistul Marc Okrand, au fost cântate de soliști profesioniști, transformând sunete guturale într-o experiență artistică autentică.

La fel de impresionant este cazul limbii dothraki din Game of Thrones, care a depășit granițele ecranului. Cântecele funerare ale khalasarilor, compuse de David J. Peterson, au fost adaptate în concerte simfonice, iar versuri precum Hash yer dothrae chek? (Înțelegi limba mea?) au devenit refrene recunoscute de fani la nivel global.

În universul Avatar, limba na’vi a lui James Cameron, elaborată de profesorul de lingvistică Paul Frommer, a inspirat nu doar replici, ci și poezii ritualice. Când personajul Neytiri recită „Oel ngati kameie” (Te văd), formula devine mai mult decât un salut – e o invitație lirică într-o cultură străină.

Iar în The Rings of Power, prequelul producției Stăpânul Inelelor, limba adûnaică a numenorienilor a fost reconstruită meticulos de către lingviștii Tolkien Enterprises. Versurile gravate ce împodobesc zidurile palatului nu sunt simple decoruri, ci fragmente de epopee pierdută, compuse cu aceeași atenție pe care Tolkien o acorda quenyei.

Și nu în ultimul rând, trebuie amintită piesa Now We Are Free, melodie care a reprezentat coloana sonoră a mega producției Gladiator (2000), un film premiat cu cinci Oscaruri, în regia lui Ridley Scott, cu Russell Crowe în rolul principal.

Now We Are Free este o capodoperă a emoției pure, compusă și interpretată de artista australiană Lisa Gerrard, care a scris versurile într-un limbaj inventat, menit să transmită direct ceea ce cuvintele nu pot exprima. Gerrard nu a folosit o limbă artificială convențională (cum ar fi esperanto sau klingon), ci o formă de glossolalie – un flux spontan de sunete care imită structura unei limbi, dar fără un vocabular definit. Această abordare este denumită uneori „idioglossie”, adică un dialect creat de un individ sau un grup mic.

De la operă la folk, de pe ecran pe scenă, aceste limbi ne arată că frontierele dintre artă și lingvistică sunt iluzorii. Și atunci când un joc filologic prinde glas în poezie, el își depășește condiția de experiment și se transformă într-un instrument al visării.

Surse:

https://www.historytoday.com/archive/birth-ludwig-zamenhof-creator-esperanto

https://www.mprnews.org/story/2015/03/31/books-bcst-question-tolkien-languages

https://multilingual.com/issues/october-2022/j-r-r-tolkiens-life-in-languages-inventing-and-adapting-the-lexicons-of-middle-earth/

https://www.youtube.com/watch?v=LmQGO5U2n6s

Vă recomandăm să citiți și:

Sigmund Freud, psihiatrul care a scandalizat lumea ştiinţifică. Ce ascund visele şi sexualitatea reprimată

Ras al Khaimah, Emiratul secret: o călătorie prin 7.000 de ani de istorie

Deşi a fost un om puţin educat, a devenit unul dintre cei mai influenţi savanţi ai tuturor timpurilor

Margaret E. Knight, cea mai faimoasă inventatoare din secolul al XIX-lea