Cronica unei obsesii imperiale și prețul plătit de două națiuni pentru delirul unui singur om

În dimineața zilei de 24 februarie 2022, istoria s-a fracturat ireversibil. Până în acea clipă fatidică, Europa modernă trăia într-o iluzie confortabilă a păcii perpetue, crezând cu naivitate că tancurile, tranșeele și bombardamentele asupra civililor aparțin doar documentarelor alb-negru sau conflictelor îndepărtate. Dar la ora 4 dimineața, cerul Kievului s-a luminat nu de soare, ci de explozii. Puțini credeau atunci că Rusia, un colos nuclear și membru permanent al Consiliului de Securitate ONU, va declanșa o invazie totală, neprovocată, asupra unui popor-frate. Astăzi, după patru ani de război continuu, acea dimineață pare să fi aparținut unei alte ere.

Ceea ce trebuia să fie, în mintea febrilă a Kremlinului și a arhitecților săi militari, o ”operațiune specială” fulger de 10 zile, urmată de o paradă militară triumfală pe bulevardul Hreșciatîk, s-a transformat într-un coșmar prelungit, o baie de sânge care a depășit cele mai sumbre scenarii. Bilanțul actual arată o realitate dură, greu de privit în față fără a simți o revoltă profundă: sute de mii de victime, orașe întregi transformate în moloz, economii mutilate și o nouă ordine geopolitică scrisă cu sânge nevinovat.

• Carol al II-lea, între luciditate politică și capitulare diplomatică
• Ziua în care Lady D şi Prinţul Charles şi-au făcut publică logodna

Dar dincolo de hărți militare, strategii și sancțiuni economice, acest război are un nume și un chip și poartă amprenta inconfundabilă a unui singur om: Vladimir Putin, liderul care se crede Țar, transformând Rusia într-o extensie a propriei sale paranoie și Ucraina într-un poligon de încercare pentru ambițiile sale imperiale sângeroase. Este războiul unui singur om împotriva timpului și împotriva libertății.

Pentru a înțelege de ce sângerează Ucraina astăzi, trebuie să privim adânc în ochii celui care a dat ordinul. Vladimir Putin nu mai este un politician în sensul clasic al cuvântului, ci a devenit o instituție a terorii, un lider mesianic care crede cu fanatism că destinul său istoric este să refacă imperiul pierdut, indiferent de prețul uman plătit.

Ascensiunea sa nu a fost una democratică, ci o construcție meticuloasă și diabolică a fricii. Putin a înțeles devreme că puterea absolută necesită liniște absolută. Și în Rusia, liniștea se obține prin eliminare. Rusia de astăzi nu mai are opoziție reală, pentru că opoziția este fie în mormânt, fie în coloniile penitenciare din Siberia, fie în exil forțat.

Metoda lui de guvernare este chirurgicală și brutală. Omoară câte o personalitate militară sau civilă cu o frecvență precisă, calculată matematic, nu doar pentru a elimina un pericol imediat, ci pentru a trimite un mesaj paralizant întregii societăți: nimeni nu este intangibil, nimeni nu este în siguranță. Oricine ridică puțin capul, îl va pierde. Anna Politkovskaia, Boris Nemțov, Alexei Navalnîi sunt doar vârfurile vizibile ale unui aisberg de cadavre pe care s-a clădit tronul actualului Țar, Vladimir Putin. Chiar și în rândul propriei armate, epurările sunt constante; generalii care eșuează sau care devin prea populari dispar subit sau cad de la ferestre, într-o epidemie macabră de ”accidente”.

Această strategie a descurajării totale a funcționat perfect, reușind să prevină coagularea oricărui nucleu de rezistență internă. Rușii privesc îngroziți cum eroii lor dispar, cum vocile rațiunii sunt strivite sub bocancul FSB-ului, și aleg tăcerea. O tăcere complice, născută din instinctul primar de supraviețuire, care i-a permis lui Putin să arunce țara într-un război autodistructiv fără ca piețele Moscovei să se umple de protestatari. El conduce după modelul dictatorial clasic: Statul sunt Eu, iar cine e împotriva mea, e un trădător de neam și țară.

Planul inițial al Kremlinului a fost de o aroganță uluitoare, bazată pe informații false furnizate de yes-meni care se temeau să-i spună adevărul dictatorului. Generalii lui Putin i-au promis Kievul pe tavă în mai puțin de două săptămâni. Se așteptau la flori, la capitulare în masă a armatei ucrainene, la fuga președintelui Zelenski și la instalarea unui guvern marionetă. Dar istoria are un umor negru și pedepsește trufia. După peste 1.450 de zile de lupte neîntrerupte, ceea ce trebuia să fie un blitzkrieg s-a transformat într-un război de poziții, un conflict al numerelor, al tranșeelor noroioase și al rezistenței supraomenești. Ucraina a demonstrat lumii întregi că spiritul unui popor liber, care luptă pentru propria existență, este mai puternic decât oțelul tancurilor invadatoare și decât numărul diviziilor rusești.

Reputația armatei ruse, acea „a doua armată a lumii” de care se temea întregul Occident, s-a prăbușit lamentabil în noroiul din Donbas, în pădurile de lângă Harkov și în ruinele fumegânde din Mariupol. Mitul invincibilității ruse a fost spulberat de soldați ucraineni, mulți dintre ei profesori, IT-iști, artiști sau fermieri înainte de război, care și-au apărat casele cu o ferocitate și o ingeniozitate pe care mercenarii Wagner sau recruții siberieni, trimiși la moarte fără echipament, nu o puteau înțelege.

Războiul a devenit un conflict de uzură extrem. Nu mai vedem manevre spectaculoase de tancuri, ci o măcinare lentă, o tocare zilnică a vieților omenești pentru câțiva metri de pământ ars și plin de cratere. Este un război industrial, lipsit de glorie, plin doar de moarte, de drone kamikaze și de sunetul constant, înnebunitor, al artileriei care nu tace niciodată.

Cifrele acestui conflict sunt atât de mari încât riscă să devină abstracte, să ne desensibilizeze, dar fiecare număr din statisticile seci ascunde o tragedie imensă, o familie distrusă, un viitor anulat, o mamă care plânge. Estimările occidentale, confirmate tacit de realitatea cruntă de pe front și de cimitirele rusești care se extind zilnic, indică aproape 1,2 milioane de militari ruși morți sau răniți.

Imaginați-vă un oraș de mărimea unei capitale europene majore, populat doar de tineri bărbați în putere, ras complet de pe fața pământului. Aceasta este ”carnea de tun” pe care Putin o sacrifică fără nicio remușcare. Pentru dictatorul de la Kremlin, viața propriilor cetățeni este o resursă regenerabilă, o monedă de schimb ieftină pentru ambițiile sale istorice. El nu vede fii, tați sau soți; el vede unități pe o hartă, pioni care pot fi sacrificați pentru a captura o ruină fără valoare strategică.

De cealaltă parte, Ucraina sângerează și ea cumplit. Pierderile Kievului sunt evaluate între 500.000 și 600.000 de oameni. Diferența fundamentală este sensul sacrificiului. Ucrainenii mor pentru a exista ca națiune, pentru a-și proteja copiii de deportare și casele de jefuire. Rușii mor pentru că așa a decis un bătrân izolat într-un palat aurit, care visează la granițele țariste.

Obiectivul militar al Kievului a devenit unul cinic, dar necesar supraviețuirii: să producă pierderi inamicului mai rapid decât capacitatea Rusiei de a mobiliza și trimite noi recruți pe front. Este o matematică macabră a morții. Ucraina nu trebuie să cucerească Moscova pentru a câștiga; Ucraina trebuie doar să reziste și să ucidă invadatorul până când mașinăria de război rusă se îneacă în propriul sânge și societatea rusă se trezește din letargie.

Pe ecranele televizoarelor de stat din Rusia, propaganda prezintă o realitate paralelă. Economia duduie, sancțiunile occidentale au eșuat lamentabil, iar Rusia este o fortăreață autosuficientă și prosperă, în timp ce realitatea din interiorul țării, dincolo de vitrinele strălucitoare ale Moscovei, este mult mai complicată și mai sumbră.

Economia Rusiei a devenit o economie de război pură, canibalizată de nevoile nesățioase ale frontului. Complexul militar-industrial a înghițit bugetul național, iar banii care ar fi trebuit să meargă spre spitale, școli, drumuri și pensii sunt acum transformați în obuze, rachete și tancuri care ard pe câmpiile Ucrainei. Fabricile produc moarte, nu bunuri de consum care să îmbunătățească viața cetățenilor.

Deși sancțiunile nu au prăbușit imediat colosul rus, grație rezervelor acumulate și a comerțului cu Asia, l-au erodat lent, ca o boală cronică. Lipsa severă de forță de muncă este acum o criză națională. Sute de mii de bărbați au murit sau sunt mutilați pe front, iar alte sute de mii, elita intelectuală, IT-iștii, inginerii, au fugit din țară de frica mobilizării. Cine mai muncește în Rusia pentru a susține viitorul?

Inflația reală și scumpirile la alimente sunt coșmarul zilnic al rusului de rând. Chiar și prețul banalilor castraveți, al ouălor sau al cărnii de pui a devenit simbolul nemulțumirii populației. Într-o țară care se pretinde superputere energetică și agricolă, oamenii se bat la cozi pentru alimente de bază sau privesc neputincioși cum salariile lor nu mai valorează nimic. Este prețul tăcut al războiului, o taxă invizibilă pe care fiecare familie o plătește pentru delirul imperial al liderului său.

În mod absurd și revelator pentru mentalitatea regimului, încă din 2019, armata rusă cerea permisiunea legală de a doborî avioanele de pasageri deturnate în spațiul aerian al Rusiei, chiar dacă la bord ar fi fost ostatici civili. Acesta a fost un semn premonitoriu al paranoiei de stat, al unei mentalități de ”cetate asediată” care justifică orice atrocitate, internă sau externă, în numele unei ”securități” definite doar de supraviețuirea regimului Putin.

Unul dintre obiectivele declarate obsesiv de Putin pentru invazie a fost oprirea extinderii NATO. El vedea Alianța Nord-Atlantică drept un șarpe existențial care strânge Rusia de gât și care trebuie împins înapoi, însă rezultatul acțiunilor sale a fost exact opusul a ceea ce a sperat, transformându-se în poate cea mai mare gafă strategică din istoria modernă a Rusiei.

Finlanda și Suedia, țări care și-au păstrat neutralitatea timp de decenii sau chiar secole, au aderat la alianță într-un timp record, iar frontiera NATO cu Rusia s-a dublat peste noapte. Marea Baltică a devenit, practic, un „lac NATO”. Putin a vrut să îndepărteze Alianța de granițele sale, dar prin agresiunea sa brutală, a adus-o chiar în curtea sa, demonstrând vecinilor că neutralitatea nu mai este o garanție de securitate în fața unui vecin prădător.

Pe plan global, Rusia a devenit un stat paria. Voturile de la ONU arată o singurătate strivitoare, în timp ce prietenii Moscovei se numără pe degete și sunt o colecție de regimuri dictatoriale: Coreea de Nord, Iran, Siria, Belarus. Marea cultură rusă, diplomația sa istorică, imaginea sa pe plan mondial, toate au fost aruncate la gunoi.

Mai mult, mândra Rusie, care se visa un pol independent de putere, a devenit dependentă economic și politic de China, iar visul lui Putin de a fi un partener egal cu Xi Jinping s-a spulberat în fața realității economice. Astăzi, Moscova este considerată tot mai mult ”partenerul minor”, un vasal economic ce vinde resurse ieftine Beijingului pentru a putea cumpăra tehnologie și sprijin diplomatic. Marele Imperiu Rus a ajuns, tragic și ironic, o simplă benzinărie a Chinei, subordonată intereselor dragonului asiatic.

După patru ani de conflict sângeros, lumea nu mai este la fel. Războiul început în 2022 nu a fost doar o invazie militară locală, ci momentul ”Zero” care a redesenat echilibrul geopolitic mondial. Plăcile tectonice ale istoriei s-au mișcat violent, iar arhitectura de securitate construită după al Doilea Război Mondial s-a prăbușit.

Europa s-a trezit dintr-un somn lung și naiv. Capitalele europene, Berlinul, Parisul, Roma, au înțeles în sfârșit că pacea nu este un dat etern, ci o construcție fragilă care trebuie apărată cu arme, muniție și determinare. Cheltuielile militare au explodat, industria de apărare a fost repornită, iar securitatea a devenit prioritatea absolută. Berlinul, de exemplu, aspiră acum la posturi-cheie în instituțiile europene și militare, asumându-și un rol de lider pe care l-a evitat decenii la rând din cauza vinovăției istorice. Germania se reînarmează, Polonia construiește cea mai puternică armată terestră din UE, iar flancul estic devine o fortăreață.

Consecințele sunt clare și ireversibile. Ucraina este devastată, cu orașe transformate în praf, o infrastructură energetică distrusă și o demografie mutilată, dar cu o identitate națională mai puternică decât în trecut, forjată în focul războiului ca o națiune europeană, liberă și sfidătoare, care nu se va mai întoarce niciodată în sfera de influență a Moscovei. Rusia este epuizată intern, sărăcită moral și material, și irelevantă diplomatic în lumea civilizată. Este o țară care și-a amanetat viitorul copiilor săi pentru a retrăi un trecut glorios care, în forma imaginată de Putin, nu a existat niciodată. Lumea liberă a intrat într-o nouă eră de securitate, o nouă formă de Război Rece, în care democrația trebuie să fie înarmată până în dinți pentru a supraviețui asaltului autoritarismului.

Ceea ce face acest război atât de tragic și revoltător nu este doar numărul morților, ci inutilitatea lui absolută. Nu a existat nicio amenințare reală la adresa Rusiei, căci NATO nu intenționa să atace. Ucraina nu avea arme nucleare și nu amenința integritatea teritorială a Rusiei. Nu a existat niciun motiv rațional ca Harkovul, oraș vorbitor de rusă, sau Mariupolul să fie rase de pe fața pământului. Totul este produsul minții bolnave a unui singur om și al sistemului servil care i-a permis să devină un zeu pe pământ.

Vladimir Putin nu va rămâne în istorie ca „Vladimir cel Mare”, așa cum visează în izolarea sa de la Kremlin, ci ca „Vladimir Distrugătorul”, omul care a distrus două țări: pe cea pe care a invadat-o și pe cea pe care a condus-o. A distrus viitorul Ucrainei și a furat viitorul Rusiei.

Și-a a ucis opozanții care aveau curajul să spună adevărul, a otrăvit jurnaliștii care îi investigau corupția, a încarcerat poeții și artiștii care refuzau să cânte osanale războiului. A creat un deșert moral în Rusia, o societate zombificată, în care compasiunea este trădare și cruzimea este patriotism. Această moștenire a fricii și a urii va dăinui mult după ce tunurile vor tăcea și va fi cel mai greu de vindecat.

Războiul se va termina într-o zi. Toate războaiele se termină, fie prin pace, fie prin epuizare, dar cicatricile vor rămâne pentru generații întregi. Copiii ucraineni care au învățat să citească în buncăre, la lumina lumânărilor, nu vor uita niciodată sunetul sirenelor și fața agresorului. Mamele ruse care și-au primit fiii în saci de plastic negru, fără explicații, aruncați în gropi comune sau incinerați în crematorii mobile pentru a ascunde pierderile, vor purta doliul unei minciuni de stat colosale.

Dictatorul Putin se crede etern, protejat de zidurile Kremlinului și de armatele de gărzi de corp, dar istoria ne învață o lecție simplă: toți tiranii au un sfârșit. Și de obicei, sfârșitul lor este la fel de violent și de lipsit de glorie ca domnia lor. Imperiul construit pe oase și minciună nu poate rezista la infinit. Până atunci însă, lumea privește cu inima strânsă, dar și cu speranță, cum un popor eroic ține piept întunericului, apărând cu trupurile lor nu doar granițele Ucrainei, ci granițele umanității și ale libertății noastre, ale tuturor.

La final, când praful se va așeza peste ruinele din Donbas și peste crucile proaspete din cimitirele rusești, nu vom vedea învingători triumfători, ci doar supraviețuitori mutilați sufletește. Vom vedea o Rusie care și-a mâncat propriii copii într-un act de canibalism politic și o Ucraină care și-a udat pământul cu sângele celor mai buni fii ai săi pentru a rămâne liberă. Este tragedia eternă a războiului, descrisă atât de dureros de Erich Maria Remarque: „moartea unui singur om este o tragedie. Moartea a milioane de oameni este doar o statistică.” Putin a transformat oamenii în statistică, în numere pe o foaie de hârtie. Datoria noastră, a lumii libere, este să transformăm acea statistică înapoi în oameni, în memorie vie și în justiție. Să nu-i lăsăm să fie uitați, căci uitarea ar fi victoria finală a dictatorului!

*Acest articol a fost semnat de Ciprian Demeter