Drumul spre conflict: Serbia și anexarea Bosniei și Herțegovinei

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Una dintre cele mai importante crize care au prevestit izbucnirea Primului Război Mondial a fost anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria. Actul unilateral realizat de autoritățile austro-ungare la 6 octombrie 1908 a declanșat Criza Bosniacă (1908–1909), a tensionat puternic relațiile dintre marile puteri europene și a transformat, fără îndoială, Serbia într-un adversar ireconciliabil al Austro-Ungariei.

La începutul secolului al XX-lea, atenția Serbiei era concentrată în principal asupra conflictelor dintre sârbi, bulgari și turci din Macedonia. Situația s-a schimbat însă odată cu anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria.

În mod brusc, Imperiul Austro-Ungar a ajuns să fie perceput de opinia publică sârbească drept principalul adversar al Serbiei. Istoricii au încercat ulterior să explice această transformare, mai ales că Bosnia și Herțegovina se aflau deja de aproximativ treizeci de ani sub control austro-ungar, iar o schimbare a acestui aranjament nu fusese, până atunci, considerată realistă.

Protestele Serbiei

Teoretic, simpla trecere de la statutul de „ocupație” la cel de „anexare” nu ar fi trebuit să provoace reacții majore. Totuși, opinia publică sârbă a perceput evenimentul într-un mod cu totul diferit. Anunțul anexării a declanșat un val puternic de resentimente, atât la Belgrad, cât și în restul țării. Potrivit relatărilor lui J. B. Whitehead, ambasadorul britanic în Serbia, au avut loc numeroase adunări publice în care oratorii chemau deschis la război împotriva Austriei.

Zeci de mii de persoane au participat la o mare manifestație anti-austriacă organizată la Teatrul Național din Belgrad. Cu această ocazie, Ljuba Davidović, lider al Partidului Radical Independent din Serbia, a susținut un discurs în care afirma că sârbii trebuie să lupte până la capăt împotriva anexării. El a declarat că, indiferent de rezultat, o asemenea luptă ar demonstra hotărârea poporului sârb și i-ar aduce respectul întregii lumi slave.

La scurt timp după aceea, George Karađorđević, prințul moștenitor al Serbiei, s-a adresat unei mulțimi de zeci de mii de oameni în capitală țării, propunând să conducă poporul sârb într-o adevărată cruciadă pentru recuperarea provinciilor anexate. El a afirmat că ar fi o onoare să conducă națiunea într-o luptă decisivă pentru apărarea onoarei și a intereselor sale.

„Sunt extrem de mândru că sunt soldat și va fi o onoare să vă conduc pe voi, poporul sârb, în această luptă disperată, pe viață și pe moarte, pentru națiunea și onoarea noastră”, a afirmat George Karađorđević.

Chiar și Nikola Pašić, liderul Partidului Radical Sârb, care la acel moment nu ocupa o funcție guvernamentală și putea vorbi mai liber, a susținut că, dacă anexarea nu putea fi împiedicată pe cale diplomatică, Serbia trebuia să se pregătească pentru un război de eliberare.

Impresionat de atmosfera din țară, liberalul rus Pavel Miliukov, aflat într-o vizită în Serbia în 1908, observa că ideea unui conflict cu Austria devenise o stare generală de mobilizare: în opinia multora, victoria părea nu doar posibilă, ci chiar sigură.

Despre națiunea sârbă

Într-un raport din 27 aprilie 1909, ambasadorul britanic de la Belgrad, J. B. Whitehead, explica intensitatea reacției din Serbia prin concepția larg răspândită despre identitatea națională.

În viziunea multor patrioți sârbi implicați în viața politică, națiunea nu era formată doar din supușii regelui Petru I al Serbiei, ci din toți cei care împărtășeau aceeași origine etnică și aceeași limbă. De aici provenea și dorința de a crea o „Serbie Mare”, care să reunească toate teritoriile locuite de sârbi și aflate atunci sub dominație austriacă, ungară sau otomană. Din această perspectivă, Bosnia era considerată nucleul geografic și etnografic al acestui proiect național.

„Fiecare sârb patriot care este interesat sau se implică în politică consideră națiunea sârbă ca fiind constituită nu numai din supușii regelui Petru, ci și din toți cei care se înrudesc cu ei prin rasă şi limbă. Prin urmare, abia așteaptă să creeze acea Serbie Mare, din care vor face parte toate regiunile națiunii, în prezent aflate sub stăpânire austriacă, ungară și turcă. (…) Din punctul lui de vedere, Bosnia este inima Marii Serbii atât geografic, cât şi etnografic”, transmitea către Londra J. B. Whitehead.

„Într-un tratat despre criză aproape contemporan, faimosul etnolog Jovan Cvijić, cel mai influent consilier al lui Nikola Pašić pe probleme de naționalitate, observa că `era evident că Bosnia şi Herțegovina, prin… poziția lor centrală în masa etnografică a rasei sârbo-croată, era rezolvarea pentru problema sârbilor. Fără acestea nu putea exista Marea Serbie`.

Din perspectiva publiciștilor sârbi, Bosnia-Herțegovina aparținea `teritoriilor sârbe aflate sub stăpânire străină` – populația lor fiind `în totalitate sârbă în ceea ce privește rasa și limba`, fiind alcătuită din sârbi, sârbo-croați și sârbo-mahomedani, cu excepția, desigur, a minorității de `locuitori temporari` și `exploatatori` instalați acolo de către austrieci în ultimii treizeci de ani”, precizează istoricul Christopher Clark în cartea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.

Vă mai recomandăm să citiți și:

În pragul Primului Război Mondial: confruntări, rivalități și sfere de influență

Excentricitățile șefului Marelui-Stat Major austro-ungar. Cât au contat în izbucnirea Primului Război Mondial?

Planul regelui Carol I la izbucnirea Primului Război Mondial

Scandaluri și bătăi în Parlamentul României de dinaintea Primului Război Mondial