În pragul Primului Război Mondial: confruntări, rivalități și sfere de influență

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Cu câțiva ani înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, Imperiul Otoman a devenit scena unor confruntări intense între marile puteri europene. Competiția pentru delimitarea sferelor de influență s-a manifestat pe multiple planuri: economic, militar și naval. Deși Imperiul Otoman nu mai reprezenta demult o putere de prim rang, întinderea sa teritorială, bogăția resurselor și poziția strategică îi confereau o importanță majoră, transformându-l într-un obiectiv deosebit de atractiv pentru statele rivale. Aici aveau să se ciocnească extrem de dur interesele rusești și cele germane, anunțând un preambul al primei conflagrații mondiale.

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, marile puteri europene au intrat într-o cursă feroce pentru a-și stabili zonele de influență în cadrul decadentului Imperiu Otoman. Marii Britanii, Franței și Imperiului Țarist li s-a adăugat Germania, care urmărea să își proiecteze tot mai agresiv puterea economică și cea militară.

Încă din vara anului 1911, Vladimir Sukhomlinov, ministrul de Război al Imperiului Țarist, se temea că germanii vor câștiga o poziție avantajoasă în Bosfor: „În spatele Turciei, se află Germania”, îi avertiza el pe liderii politici ruși.

Escaladarea tensiunilor și sferele de influență

Tensiunile dintre Marile Puteri, generate de competiția pentru controlul sferelor de influență din Imperiul Otoman, s-au accentuat în decembrie 1913, odată cu sosirea la Constantinopol a unei misiuni militare germane. Conducerea acesteia a fost încredințată locotenentului-general Liman von Sanders, având ca obiectiv oficial instruirea armatei otomane. Nemulțumirea profundă a Rusiei a fost provocată de faptul că Liman von Sanders a ajuns, în practică, să exercite controlul asupra conducerii militare a trupelor otomane.

Imperiul Țarist a apelat la sprijinul aliaților din cadrul Antantei, Marea Britanie și Franța, pentru a putea înlătura misiunea militară germană. Însă, cele două țari nu erau deloc îngrijorate de misiunea militară a germanilor de la Constantinopol, deoarece la rândul lor erau implicate într-o luptă acerbă de acaparare a sferelor de influență din cadrul Imperiului Otoman.

„În orice caz, britanicii erau mai puțin îngrijorați de pătrunderea germanilor în Turcia decât de dominația crescândă a capitalului francez. `Independența Turciei este o cantitate efemeră în fața pătrunderii capitaliștilor francezi`, i-a spus Sir Louis Mallet lui Edward Grey în martie 1914.

Într-un discurs furtunos ținut în Camera Comunelor în 18 martie, conservatorul, Mark Sykes, expert în afacerile otomane și ale Orientului Mijlociu, a avertizat că monopolul financiar deținut de francezi în Siria otomană va `pregăti, în cele din urmă, terenul pentru anexare`”,  scrie istoricul Christopher Clark în cartea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.

Flota otomană și britanicii

Pe de altă parte, Marea Britanie avea o misiune navală care opera în Bosfor, condusă de amiralul Arthur Limpus, al cărui contract de angajare stipula că era comandantul flotei otomane.

„Pe lângă supravegherea îmbunătățirilor aduse pregătirii și aprovizionării flotei otomane – precizează Christopher Clark –, Limpus coordona desfășurarea torpiloarelor și plasarea minelor în strâmtorile turcești, una dintre cele mai importante căi unde accesul era interzis vaselor de război străine.

Limpus a înțeles misiunea care îi fusese încredințată într-un sens politic mai larg – corespondența lui cu amiralitatea otomană acoperea nu doar probleme legate de tehnică, de achiziții și de pregătire, ci și chestiuni legate de importanța strategică, precum gradul de forță navală necesară `pentru a decima trupele ruse care traversează Marea Neagră`”.

Limpus privea dintr-o altă perspectivă condominiul anglo-german asupra apărării mării și uscatului otoman.

„Anglia deține cea mai vastă experiență în ceea ce privește chestiunile navale şi cele de aşezare a bazelor”, scria el amiralității otomane în iunie 1912: „Germania are cea mai puternică armată și este considerată a fi şi cea mai eficientă. Sunt de părere că a fost înțeleaptă decizia de a aduce consultanți germani pentru tot ceea ce este legat de armată. Sunt de părere că ar fi o decizie înțeleaptă să se apeleze la consultanți englezi în chestiuni legate de marină”, le transmitea Limpus otomanilor.

Diferențe ireconciliabile între Germania și Imperiul Țarist

Însă frustrarea rușilor creștea tot mai accentuat din cauza reacțiilor blânde ale britanicilor și francezilor față de interesele Imperiului Țarist. Într-o telegramă trimisă la 12 decembrie 1913 ambasadorului rus la Londra, Serghei Sazonov, ministrul rus de Externe, vorbea cu înverșunare despre încrederea scăzută în eficiența sprijinului britanic, adăugând că „lipsa de solidaritate dintre puterile Antantei ne îngrijorează din ce în ce mai mult”. Mai mult, rușii începeau să întocmească tot felul de planuri războinice la adresa Imperiului Otoman.

Până la urmă, trimiterea misiunii militare germane la Constantinopol nu a degenerat în război, însă a fost un moment revelator. A adus la iveală gândirea beligerantă a factorilor decizionali ruși, dar și faptul că, într-un final, Franța își anunțase susținerea în favoarea Imperiului Țarist. Pe de altă parte, diferențele ireconciliabile între Germania și Imperiul Țarist începeau să cântărească tot mai greu, iar diplomația era înlocuită cu amenințări.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum era să izbucnească Primul Război Mondial cu doi ani mai devreme

Semnalul dat în România pentru intrarea în Primul Război Mondial: „Ne-am dat seama cu toții că ceva se schimbase”

Raportul care anunța Primul Război Mondial: „Într-o bună zi va avea loc un cataclism îngrozitor”

Calculele greșite ale șefului armatei germane înainte de Primul Război Mondial. De ce credea că Germania nu mai are timp?