A contribuit presa la declanșarea Primului Război Mondial?

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

De-a lungul vremii, istoricii au căutat să înțeleagă rolul pe care l-a jucat presa europeană în preajma Primului Război Mondial. A fost presa europeană un instigator? Sau a fost doar o portavoce a factorilor politici și decizionali naționali?

În secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea tiparului industrial, presa a devenit încet dar sigur o putere socială. Nu e de mirare faptul că presa a început să joace un rol tot mai mare atunci când factorii decidenți politici luau o anumită hotărâre. Dar, avea presa puterea să interfereze în zona politicii externe sau era doar un instrument la îndemâna guvernelor naționale?

„Majoritatea conflictelor care au zguduit lumea în ultimele zece decenii, declara cancelarul german Bernhard von Bülow în fața Parlamentului german, în martie 1909, nu au izbucnit din cauza ambițiilor princiare sau din cea a conspirațiilor ministeriale, ci din cauza instigării vehemente a opiniei publice, care au ajuns la puterea executivă prin intermediul presei și al Parlamentului”.

Plecând de la acest discurs, istoricii au căutat să lămurească rolul pe care l-a avut presa în preajma izbucnirii Primului Război Mondial.

Înainte de război, „discuțiile publice referitoare la chestiuni legate de relațiile internaționale au luat amploare”

„Un singur lucru este clar: în ultimele decenii înainte de izbucnirea războiului, sfera politică și discuțiile publice referitoare la chestiuni legate de relațiile internaționale au luat amploare”, considera Christopher Clark în cartea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.

În state europene, cu excepția Marii Britanii, guvernele dețineau birouri de presă care monitorizau și interveneau, dacă era cazul, asupra articolelor de presă care tratau subiecte delicate despere securitate și relații internaționale.

„În Marea Britanie, ministrul de Externe pare să nu fi simțit nevoia să convingă (sau să informeze) publicul despre meritele politicii lui, prin urmare a făcut puține eforturi oficiale pentru a influența presa; multe dintre ziarele importante au primit subvenții generoase, însă acestea au venit din surse private sau de la partidele politice, și nu de la guvern. Acest lucru nu a afectat, desigur, dezvoltarea unei rețele dense de relații neoficiale între guvernul britanic şi jurnaliștii importanți”, scrie Christopher Clark.

O linie inexistentă de separare între guvern și presă

Însă, situația presei din Italia, Franța și Imperiul Țarist era diferită față de cea din Marea Britanie. Presa era un instrument al guvernelor aflate la putere, din Italia și până în Rusia.

„Situația in Italia – menționează Christopher Clark – era oarecum diferită. Giovanni Giolitti, prim-ministru (pentru a patra oară) între 1911-1914, plătea în mod regulat cel puțin treizeci de jurnaliști care să scrie articole care să-i susțină politica.

Ministerul de Externe din Rusia a înființat un departament de presă în 1906 și, începând cu 1910, Sazonov organiza întâlniri la minister, la ora ceaiului, cu cei mai importanți editori şi lideri ai Dumei. Relațiile dintre diplomații ruși și anumite ziare favorizate erau atât de apropiate, relata un jurnalist, încât Ministerul Afacerilor Externe din Sankt-Petersburg `părea deseori a fi o filială a Novoye Vremya`”.

În Franța, relația dintre diplomați și jurnaliști era deosebit de apropiată: aproape jumătate dintre miniștrii de Externe ai celei de-a Treia Republici fuseseră scriitori sau jurnaliști, iar `liniile de comunicare între aceștia şi presă erau aproape întotdeauna deschise`”.

În Germania și Imperiul Austro-Ungar presa era și mai controlată. Tocmai din acest motiv istoricii au ajuns la concluzia că presa era „instrumentul” politicii externe, nu un factor determinat în Europa din preajma Primului Război Mondial.

Totuși, „preocuparea pentru opiniile publicate ascundea un caracter ambivalent: pe de-o parte, miniștrii, oficialii și monarhii credeau în presă și, uneori, se temeau de ea, deoarece o percepeau ca pe o oglindire și un mijloc de a canaliza sentimentele și atitudinile publice. Toți miniștrii de Externe știau ce însemna să fii expus în fața unei campanii de presă internă ostilă”, precizează Clark.

Cine modela politica externă?

De la caz la caz, politica externă a statelor de dinaintea izbucnirii Primului Război Mondial a aparținut unui grup restrâns din cadrul elitei politice.

„În Austro-Ungaria și, într-o mai mică măsură, în Rusia, puterea de a modela politica externă aparținea unui `circuit uman` din interiorul elitei politice, o structură în formă de stup.

Aceasta era concentrată în anumite părți ale sistemului și depindea de cine alcătuia cele mai eficiente și mai ferme alinieri. În aceste cazuri, ca și în Germania, prezența suveranului `atotputernic` umbrea relațiile de putere din interiorul sistemului în loc să le clarifice”, consideră istoricul Christopher Clark.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Un avion japonez din Al Doilea Război Mondial a fost recuperat după 80 de ani

Din culisele negocierilor pentru intrarea României în Primul Război Mondial

Când Europa a apăsat pe trăgaci: Mecanismul care a împins lumea în Primul Război Mondial

Cum era să izbucnească Primul Război Mondial cu doi ani mai devreme