Când Europa a apăsat pe trăgaci: Mecanismul care a împins lumea în Primul Război Mondial

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

Mecanismul militar care a stat la originea izbucnirii Primului Război Mondial a constituit, de-a lungul timpului, obiectul unor cercetări aprofundate în rândul istoricilor. Rigiditatea sistemelor de mobilizare ale celor două mari blocuri politico-militare dominante în Europa, Antanta și Tripla Alianță, a avut un rol determinant în declanșarea conflagrației. În momentul elaborării tratatelor de alianță, semnatarii nu au sesizat pe deplin că, dincolo de prevederile aparent tehnice și detaliile minore, se contura un mecanism complex, care, odată pus în mișcare, devenea imposibil de controlat sau oprit.

La începutul secolului al XX-lea, Europa era împărțită în două mari alianțe politico-militare:

Tripla Alianță, compusă din Germania, Austro-Ungaria și Italia, la care ulterior a aderat și România, și Antanta, alcătuită din Franța, Marea Britanie și Imperiul Țarist.

Detaliile din convențiile de alianță

Dacă în cazul Triplei Alianțe, mecanismele militare de activare erau destul de clare, în cazul în care unul dintre membrii alianței era atacat, toți ceilalți erau obligați să intervină în apărarea acestuia, nu același lucru funcționa în cazul Antantei.

„În vara lui 1912, nu era foarte clar dacă Franța va sprijini Rusia într-un conflict balcanic. Termenii convenției militare franco-ruse din 1893-1894 privind acest subiect erau ambigui.

Articolul 2 stipula că, în eventualitatea unei mobilizări generale a oricăreia dintre puterile Triplei Alianțe, Franța și Rusia își vor mobiliza simultan și imediat forțele pe care le vor desfășura cât mai repede cu putință la granițele lor, `fără a mai fi nevoie de un acord anterior`.

Acest lucru părea să insinueze faptul că o criză balcanică suficient de gravă încât să declanșeze mobilizarea austriecilor ar putea da naștere automat, în anumite circumstanțe, la o contra mobilizare comună a francezilor și rușilor, care, mai mult ca sigur, o va atrage și pe cea a germanilor, având în vedere că articolele 1 şi 2 din Alianța dualistă austro-germană din 1897 cerea ca semnatarii să se ajute între ei în eventualitatea în care unul era atacat de către ruși sau de către orice altă putere care îi sprijinea pe aceștia”, scrie istoricul Christopher Clark în cartea „Somnambulii. Cum a intrat Europa în război în 1914”.

Franța a interpretat extrem de restrictiv obligațiile din tratatul cu Rusia

La prima vedere, mecanismul descris părea capabil să transforme o criză balcanică într-un război continental, cu atât mai mult cu cât nu se făcea distincție între o mobilizare austriacă parțială și una completă.

„Articolul 1 al convenției militare franco-ruse stipula – precizează Christopher Clark –, în mod confuz, obligația de a interveni doar în circumstanțele următoare: (a) un atac al Germaniei asupra Franței sau (b) un atac al Germaniei sau al Austro-Ungariei, sprijinite de Germania, asupra Rusiei. Acest articol ridica ștacheta pentru o intervenție militară a francezilor mai mult decât art. 2.

Dezacordul din text reflecta asimetria nevoilor care au dus în primul rând la semnarea tratatului. Pentru Franța, alianța și convenția militară reprezentau un mijloc de a contraataca și de a ține Germania pe loc. Pentru Rusia, principala grijă era Austro-Ungaria”.

Însă, Franța a interpretat extrem de restrictiv obligațiile din tratatul cu Rusia și s-a ținut deoparte de toate crizele ce au intervenit în Balcani la sfârșitul secolul al XIX-lea și începutul secolului XX.

„Obligația de a oferi imediat ajutor mutual a rămas valabilă în cazul unei mobilizări generale a germanilor, în cazul unei mobilizări parțiale sau totale a austriecilor s-a stabilit ca Rusia și Franța să ia o decizie la momentul potrivit”, menționează Christopher Clark.

Frica în relații internaționale

Politica Franței avea să se schimbe însă în 1912, după ce ani la rând guvernul de la Paris a căutat să ferească Franța de crizele tot mai dese din Balcani.

„Principalul factor care s-a aflat în spatele acestei schimbări de direcție a fost Raymond Poincaré, premier și ministru de Externe al Franței din 14 ianuarie 1912 și până în 21 ianuarie 1913, și, apoi, președinte al republicii (18 februarie 1913 – 18 februarie 1920, n.r.).

În ziua următoare numirii lui, Poincaré a declarat public că va `păstra cele mai cinstite relații cu Rusia` și `va conduce politica externă a Franței în perfectă înțelegere cu aliații ei`. Era un lucru extrem de neobișnuit pentru miniștrii de Externe francezi să facă astfel de declarații programatice.

În cadrul unei serii de dialoguri purtate cu Alexandru Izvolski (ambasadorul rus din Franța, n.r.) la Paris, Poincaré i-a asigurat pe ruși că puteau conta pe sprijinul Franței în cazul în care ar fi izbucnit un război din conflictul dintre austrieci și sârbi.

Guvernul rus, îl informa el pe Izvolski în noiembrie 1912, nu avea de ce să se teamă de `lipsa de sprijin din partea Franței`. (…) Teama constantă a lui Poincaré de amenințare care venea din partea Germaniei a fost un factor determinat”, subliniază Christopher Clark.

Astfel s-a creat un mecanism perfect de mobilizare care nu mai putea fi oprit. Mobilizarea unei țări membră a unei alianțe era interpretată ca un act de război. Mobilizarea declanșa automat contra-mobilizarea adversarilor, iar alianțele și tratatele semnate obligau statele să intervină.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Cum era să izbucnească Primul Război Mondial cu doi ani mai devreme

Semnalul dat în România pentru intrarea în Primul Război Mondial: „Ne-am dat seama cu toții că ceva se schimbase”

Cum s-au schimbat alianțele militare din Europa în doar 20 de ani. Drumul către Primul Război Mondial

Raportul care anunța Primul Război Mondial: „Într-o bună zi va avea loc un cataclism îngrozitor”