Secolul al XIX-lea a fost marcat de un amplu proces de modernizare și industrializare în Europa. Deși aceste transformări au contribuit semnificativ la îmbunătățirea nivelului de trai, ele au favorizat și dezvoltarea unor arme și tehnologii militare tot mai eficiente. Odată integrate în arsenalele statelor, acestea aveau capacitatea de a prelungi conflictele armate și de a spori considerabil numărul victimelor. Din păcate, experiența și lecțiile oferite de Războiul Civil American nu au fost pe deplin înțelese sau au fost ignorate de marile puteri europene în anul 1914.
După înfrângerea definitivă a lui Napoleon în bătălia de la Waterloo, din 18 iunie 1815, războaiele purtate în Europa au fost scurte, în comparație cu îndelungatele confruntări din secolul al XVIII-lea, războaiele Revoluției Franceze sau, mai târziu, cele Napoleoniene. A existat însă și o e excepție, Războiul Crimeii din 1853-1856, însă acesta s-a purtat într-o zonă mai puțin populată și a afectat destul de puțin echilibrul de forțe european.
„Războaiele secolului al XIX-lea fuseseră în general scurte asemenea celui dintre Imperiul Prusac și cel Austriac, care durase șapte săptămâni, sau războaie coloniale, care se purtau departe de continent. Excepția a fost Războiul din Crimeea, de la jumătatea secolului al XIX-lea, care a implicat patru puteri europene.
În Războiul austro-prusac, cel franco-prusac sau cel ruso-turc, celelalte puteri au evitat cu înțelepciune să se implice în conflict și au făcut ce au putut pentru a reinstaura pacea”, scrie istoricul Margaret Mac Millan în cartea „Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914”.
În secolului al XIX-lea încă persista ideea că războiul era considerat a fi o alegere rezonabilă pentru națiunile care nu găseau altă modalitate de a-și atinge scopurile.
„Prusia nu era pregătită să împartă controlul asupra statelor germane cu Austria, iar Austria era hotărâtă să nu cedeze. Războiul care a urmat a pus capăt acestei dispute în favoarea Prusiei. Recurgerea la război era o soluție costisitoare, însă nu din cale-afară.
Războaiele erau limitate atât ca durată, cât și ca anvergură. Conflictul se purta între armate profesioniste, iar daunele aduse civililor și proprietăților erau minime, în special din perspectiva a ceea ce avea să rezerve istoria. Încă era posibil să lansezi atacuri și să repurtezi victorii decisive”, menționează Margaret Mac Millan.
Însă, războiul franco-prusac din 1870–1871 a confirmat, asemenea Războiului Civil American, schimbările majore care se produceau în domeniul militar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Generalizarea recrutării a permis constituirea unor armate de masă, în timp ce progresul tehnologic a dus la perfecționarea armamentului, caracterizat printr-o precizie sporită și o putere de foc superioară. Aceste evoluții au provocat pierderi considerabile trupelor prusace în primele angajamente împotriva forțelor franceze. Cu toate acestea, capitularea armatei franceze la Sedan nu a pus capăt conflictului.
După prăbușirea celui de al Doilea Imperiu francez, o parte importantă a populației franceze a continuat lupta prin mobilizarea rezistenței naționale și organizarea unor noi forțe armate. În cele din urmă însă, și această formă de rezistență a fost înfrântă, conflictul încheindu-se prin victoria decisivă a Prusiei.
Europenii ar fi trebuit să acorde o atenție mai mare lecțiilor oferite de Războiul Civil American (1861–1865), un conflict care nu doar că s-a prelungit timp de patru ani și a mobilizat resurse umane și materiale fără precedent, ci a anticipat multe dintre caracteristicile războiului modern.
Acesta a demonstrat impactul revoluționar al noilor tehnologii asupra câmpului de luptă: puștile cu țeavă ghintuită și încărcare mai rapidă, artileria perfecționată, căile ferate și telegraful au sporit capacitatea de mobilizare, coordonare și distrugere a armatelor. În același timp, conflictul a evidențiat avantajul tot mai pronunțat al apărării asupra ofensivei.
Fortificațiile de campanie, tranșeele și obstacolele improvizate, inclusiv sârma ghimpată în formele sale incipiente, au permis apărătorilor să provoace pierderi extrem de mari atacatorilor. Bătălii precum cele de la Petersburg au prefigurat războiul de poziții care avea să domine Frontul de Vest după 1914.
Cu toate acestea, majoritatea observatorilor militari europeni au interpretat conflictul american ca pe o excepție determinată de condițiile specifice ale continentului nord-american, continuând să considere ofensiva rapidă și bătălia decisivă drept elementele esențiale ale războiului.
Războiul franco-prusac din 1870–1871 a confirmat doar parțial aceste convingeri. Deși victoria prusacă a părut să valideze doctrina manevrei și a ofensivei, pierderile suferite de trupele germane în fața armamentului francez modern au indicat că puterea de foc devenea un factor determinant pe câmpul de luptă.
Lecțiile complete ale Războiului Civil American aveau să fie înțelese pe deplin abia în timpul Primului Război Mondial, când tranșeele, mobilizarea în masă și superioritatea focului defensiv au transformat conflictul într-un război de uzură de proporții fără precedent.
Clădirea care „minuna” privirile bucureștenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea
După jumătate de secol, flăcările de la „Porțile Iadului” s-ar putea stinge