Clădirea care „minuna” privirile bucureștenilor la sfârșitul secolului al XIX-lea

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

În 1885, Constantin Argetoianu era elev al Liceului Gheorghe Lazăr din București. Venit de la Craiova la București, Argetoianu descoperea farmecul capitalei României. Era un oraș care tânjea după „normele Parisului”, dar în care aerul oriental era încă prezent la fiecare pas.

Bucureștiul sfârșitului de secol al XIX-lea era un oraș care se pregătea de o adevărată explozie economică și socială.

• 140 de ani de la nașterea unuia dintre cei mai importanţi inventatori români
• Misterul colapsului mayaș: de ce au fost abandonate marile orașe ale civilizației antice

După ce și-a câștigat independența în războiul din 1877-1878, România a urmat un parcurs rapid de consolidare și dezvoltare economică.

Devenită regat din 1881, România părăsea orbita orientală și nutrea la dezvoltarea economică din Occident. Iar Bucureștiul avea cea mai rapidă dezvoltare economică.

„Limba românească rămăsese tot după ușă, dar cea franțuzească înlocuise în jurul canapelelor pe cea grecească”

Mărturiile din anii sfârșitului de secolul al XIX-lea reconstituie o atmosferă „orientală” ce tocmai se descompunea și făcea loc rapid importurilor occidentale. Limba greacă era dată uitării, iar la modă era franceza.

„Deși nu împlinisem decât 14 ani, – își aducea aminte Constantin Argetoianu – m-am simțit `domn`, și nu pot să uit ifosele cu care am ieșit să mă plimb pe Podul Mogoșoaiei și disprețul cu care priveam la `copiii` pe care îi întâlneam.

Dintr-atâtea case pe care, devenit, `domn`, le-am vizitat împreună cu mumă-mea, nici una nu mai purta pecetea vechilor instalațiuni boierești, descrise în scrierile lui Ion Ghica și ale contemporanilor săi.

Evoluția și modernizarea protipendadei bucureștene se săvârșise deja și oamenii cu dare de mână își organizaseră traiul și casele după normele și moda Parisului. Limba românească rămăsese tot după ușă, dar cea franțuzească înlocuise în jurul canapelelor pe cea grecească”.

„Capitală orientală, orașul avea aspectul unei întinse mahalale”

Construcția care atrăgea privirile oamenilor din București era Palatul Suțu, ce domina centrul orașului alături de clădirea Universității.

„Casa care lua văzul oamenilor, pe vremea copilăriei mele, era casa Suțu, palatul Suţu, cum i se spunea care mai există și astăzi în fața Spitalului Colței, cam dărăpănată, cam strivită prin proporțiile imobilelor noi ridicate împrejur și cam umilită în trufia ei princiară prin succesiva adăpostire a unor administrații comunale și a unor zărăfii mofluze.

Bucureștii de pe atunci nu numărau mai mult de 200.000 locuitori și în afară de Universitate, opera bătrânului arhitect Orăscu, nu exista nici un edificiu public mai măreț. Nici Banca Națională abia întemeiată nu-și ridicase încă clădirea din Lipscani, în locul maghernițelor pe care le-am apucat încă.

Capitală orientală, orașul avea aspectul unei întinse mahalale și casele boierești mai cu ifos, casa Manu, casa Otetelişanu, casa general Florescu, casa Moruzi, casa mareșalului Filipescu etc. nu depășeau dimensiunile unei locuințe burgheze din străinătate”, menționează Constantin Argetoianu.

„În această mizerie arhitecturală, Palatul Suţu minuna lumea și trecătorii”

În Bucureștiul sfârșitului de secol al XIX-lea, Palatul Brâncoveanu sau Palatul Știrbei erau adevărate puncte de referință, însă niciunul dintre ele nu era bine întreținut.

„Gheorghe Cantacuzino, care nu era încă `Nababul`, dar era deja unul din cei mai bogați oameni din România, locuia un maț de casă de-a lungul străzii Frumoase și nu-și făcuse nici măcar planul palatului pe care l-a construit mai târziu, alături.

Palatul Brâncoveanu, dincolo de gârlă, și Palatul Știrbei, pe Podul Mogoșoaiei, erau ce e drept clădiri cu o înfățișare mai aristocratică, în sensul occidental al cuvântului, dar `palate` erau numai cu numele. Cel dintâi, pe jumătate ruinat, nici nu era locuit, iar cel din urmă, prost întreținut cu toată averea proprietarului său Alexandru Ştirbei, nu se impunea decât prin `Corpul de Gardă` cu coloane pretențioase, ridicat de Vodă Barbu Știrbei în timpul scurtei sale domnii”.

Nu e de mirare de ce în acest amestec arhitectural ieșea în evidență Palatul Sutu.

„În această mizerie arhitecturală – scrie Constantin Argetoianu –, cu aspectul său de castel romantic flancat de patru turnuri, palatul Suţu minuna lumea și trecătorii se opreau să caște gura în fața soarelui poleit, înconjurat de raze, ca la Versailles, pironit deasupra porților masive de fier. Locuit de bătrânul Grigore Suțu și de soția lui, coana Irina, născută Hagi Moscu, vasta clădire era numai saloane și făcută dinadins pentru baluri”.

„Turcul și Cămila”

Soții Suțu aveau o mare plăcere. Să organizeze toată iarna baluri la care participau elita societății bucureștene în frunte cu regele Carol I. Ieșirile soților Suțu în oraș atrăgeau toate privirile bucureștenilor.

„Perechea Suțu era cât se poate de caraghioasă, nu erau oameni răi, dar nici buni, și cheltuiau prostește însemnatele lor venituri. Foarte vanitoși, singura lor plăcere era să primească, și dau baluri toată iarna, o dată pe săptămână și de multe ori de două.

Suțu și Suțuleasa ieșeau în toate zilele la plimbare într-o caleașcă demodată cu roși roșii, pe capră un vizitiu într-o livrea cu fireturi aurite la toate cusăturile conducea doi cai copleșiți de greutatea hamurilor încărcate cu paftale, cu zurzulii și cu coroane.

La spatele trăsurii, după moda veche, un arnăut armat cu pistoale și iatagane sta nemișcat, cu brațele încrucișate. Pe perine, nemișcați și ei și muți, sta Suțu în haine negre, cu jiletcă și mânuși albe, cu țilindrul impecabil pe cap, cu mustățile și cu țăcălia răsucite și cănite, și lângă el Suțuleasa, galbenă și cam umflată, numai în mătăsuri.

Publicul bucureștean se obișnuise cu acest alai de vicleim, pe care-1 privea cu indulgență și veselie; `Turcul și Cămila`, după cum îi botezase nu mai știu cine, se bucurau chiar de un fel de popularitate pe ulițele orașului și la șosea”, își mai aducea aminte Constantin Argetoianu.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Constantin Argetoianu, despre Pacea de la București din 1913: „Ne jucasem de-a războiul dincolo de Dunăre, la Bucureşti ne-am jucat de-a Congresul de la Viena”

Sfaturile lui Titu Maiorescu pentru tânărul politician Constantin Argetoianu

Cine domina financiar Bucureștiul înainte de Primul Război Mondial

O enigma neelucidată: Cum a ajuns Iancu Kalinderu confidentul regelui Carol I și omul cel mai influent din România?