Anii ’90 au fost deceniul în care internetul și computerele personale au început să intre în viața oamenilor, iar cinematografia încerca deja să-și imagineze unde ar putea duce această revoluție. Pe ecrane apăreau lumi în care identitatea putea fi furată prin intermediul unui computer, oamenii erau urmăriți permanent, experiențele puteau fi trăite virtual, iar informațiile genetice ajungeau să decidă viitorul unei persoane.
La vremea respectivă, multe dintre aceste scenarii păreau science-fiction. Trei decenii mai târziu, unele sunt surprinzător de familiare.
Filmele nu au „prezis” viitorul în sens propriu. Tehnologiile reale sunt adesea foarte diferite de cele imaginate de scenariști. Au intuit însă câteva dintre marile întrebări pe care avea să le aducă lumea digitală: câtă intimitate suntem dispuși să pierdem, cine controlează informațiile despre noi și ce se întâmplă atunci când tehnologia începe să medieze aproape fiecare aspect al vieții.
Lansat în 1999 și regizat de Lana și Lilly Wachowski, The Matrix, cu Keanu Reeves, Laurence Fishburne și Carrie-Anne Moss, imagina o lume în care oamenii trăiesc fără să știe într-o realitate simulată.
În film, Matrix este un sistem artificial care controlează ceea ce oamenii văd, aud și percep drept realitate. Premisa rămâne science-fiction, însă întrebarea din centrul poveștii este mult mai actuală: cât de sigur putem fi că informațiile prin care înțelegem lumea reflectă realitatea?
În prezent, algoritmii selectează o parte importantă din informațiile pe care le vedem online, inteligența artificială poate produce imagini și videoclipuri greu de diferențiat de cele autentice, iar dezinformarea poate circula la scară globală în câteva minute.
Nu trăim în Matrix, dar problema autenticității informației a devenit una dintre marile teme ale epocii digitale.
Cu un an înainte, în 1998, regizorul Peter Weir lansase The Truman Show, cu Jim Carrey în rolul lui Truman Burbank, un bărbat care descoperă că întreaga sa viață este decorul unui program de televiziune.
Truman este filmat permanent fără să știe. Oamenii din jurul său sunt actori, orașul în care locuiește este un decor uriaș, iar milioane de telespectatori îi urmăresc viața.
Filmul a apărut înainte de explozia reality-show-urilor și cu ani buni înainte ca Facebook, Instagram, TikTok sau YouTube să transforme expunerea vieții personale într-un fenomen global.
Astăzi, comparația este greu de ignorat. Milioane de oameni își filmează locuințele, vacanțele, mesele, relațiile și copiii, iar unele persoane își transformă aproape întreaga viață într-un produs destinat publicului.
Influența culturală a filmului a mers chiar mai departe. Psihiatrul Joel Gold și filosoful Ian Gold au folosit ulterior expresia „Truman Show delusion” pentru a descrie cazuri în care persoane cu manifestări psihotice ajung să creadă că viața lor este filmată sau regizată asemenea unui reality-show. Nu este un diagnostic psihiatric distinct, ci o denumire folosită pentru o anumită temă a delirului.
Tot în 1998 apărea Enemy of the State, thrillerul regizat de Tony Scott, cu Will Smith, Gene Hackman și Jon Voight.
Personajul interpretat de Will Smith ajunge urmărit prin intermediul telefoanelor, camerelor, sateliților și bazelor de date, într-un sistem în care tehnologia permite reconstruirea aproape fiecărei mișcări a unei persoane.
La sfârșitul anilor ’90, amploarea supravegherii prezentate în film putea părea exagerată. Astăzi, telefoanele inteligente generează permanent date despre localizare și activitate, camerele de supraveghere sunt omniprezente în marile orașe, iar cantități uriașe de informații personale sunt stocate digital.
Filmul nu a anticipat exact tehnologiile actuale, dar întrebarea sa centrală – câtă putere poate avea cineva care deține suficiente date despre o persoană? – este poate și mai relevantă astăzi.
Unul dintre cele mai interesante exemple este Strange Days, filmul SF din 1995 regizat de Kathryn Bigelow, după o poveste concepută de James Cameron. Ralph Fiennes, Angela Bassett, Juliette Lewis și Tom Sizemore se află printre actorii principali.
Acțiunea se petrece într-un Los Angeles imaginar, în ultimele zile ale anului 1999. În centrul poveștii se află o tehnologie fictivă numită SQUID, care permite înregistrarea experiențelor senzoriale ale unei persoane – ceea ce vede, aude și simte – și redarea lor astfel încât altcineva să le poată retrăi.
Personajele nu urmăresc pur și simplu o înregistrare, ci au impresia că participă la experiența celui care a trăit-o.
O asemenea tehnologie nu există astăzi în forma imaginată de film. Dar ideea unei experiențe digitale tot mai imersive este mult mai puțin exotică decât era în 1995. Realitatea virtuală, dispozitivele purtabile și cercetările privind interfețele creier-computer încearcă, prin mijloace foarte diferite, să reducă distanța dintre om și mediul digital.
Filmul ridica însă și o problemă care a devenit extrem de actuală: ce se întâmplă atunci când experiențele cele mai intime ale unui om pot fi înregistrate, distribuite și exploatate?
În 1997, Gattaca, scris și regizat de Andrew Niccol și avându-i în distribuție pe Ethan Hawke, Uma Thurman și Jude Law, imagina o societate în care profilul genetic influențează aproape fiecare aspect al vieții.
Copiii pot fi concepuți prin selecția unor caracteristici genetice considerate avantajoase, iar cei născuți fără asemenea intervenții sunt dezavantajați social. O simplă probă biologică poate dezvălui predispozițiile genetice ale unei persoane și îi poate limita accesul la anumite profesii.
Lumea din Gattaca nu există. Însă întrebările morale ridicate de film au devenit reale.
Secvențierea ADN este astăzi incomparabil mai accesibilă decât în anii ’90, testele genetice pot identifica numeroase predispoziții, iar dezvoltarea unor instrumente precum CRISPR a deschis posibilitatea modificării ADN-ului cu o precizie care părea cândva imposibilă.
Tocmai de aceea, Gattaca continuă să fie discutat în contexte academice legate de bioetică, discriminare genetică și limitele ingineriei genetice.
Poate unul dintre cele mai spectaculoase cazuri este The Net, thrillerul din 1995 regizat de Irwin Winkler, cu Sandra Bullock în rolul principal.
Angela Bennett este specialistă în sisteme informatice și duce o viață în mare parte izolată, interacționând cu lumea prin intermediul computerului. După ce intră în posesia unor informații periculoase, identitatea sa digitală este modificată, iar datele pe care societatea le deține despre ea sunt manipulate.
În 1995, când internetul abia începea să intre în casele oamenilor, filmul prezenta deja cumpărături și comenzi online, conversații virtuale, baze de date interconectate și furt de identitate digitală.
Trei decenii mai târziu, aceste lucruri nu mai aparțin science-fictionului. Conturile bancare, documentele, fotografiile, conversațiile și o parte importantă a identității noastre există în sisteme informatice.
Tot în 1995 a apărut Hackers, regizat de Iain Softley, cu Jonny Lee Miller și Angelina Jolie.
Din punct de vedere tehnic, filmul este astăzi inevitabil datat și prezintă hackingul într-o manieră puternic stilizată. Dar a intuit ceva important: apariția unei generații pentru care computerul nu mai este doar un instrument de lucru, ci un spațiu social, o identitate și chiar o formă de cultură.
Filmul vorbea despre comunități formate online, acces neautorizat la sisteme informatice și puterea unor indivizi de a afecta infrastructuri prin intermediul computerelor.
Atacurile cibernetice asupra companiilor, instituțiilor publice și infrastructurilor critice sunt astăzi o problemă reală de securitate.
Nu în sensul literal al cuvântului.
Filmele SF nu funcționează ca niște prognoze tehnologice. Scenariștii anilor ’90 observau calculatoarele personale, începuturile internetului, dezvoltarea geneticii, cultura televiziunii și apariția noilor tehnologii de supraveghere și încercau să imagineze ce s-ar putea întâmpla dacă aceste tendințe ar continua.
Uneori au greșit spectaculos în privința tehnologiei.
Dar au intuit ceva poate mai important: problemele pe care aceasta avea să le creeze.
The Matrix vorbea despre realitatea mediată de tehnologie. The Truman Show, despre transformarea intimității în divertisment. Enemy of the State, despre supraveghere. Strange Days, despre comercializarea experiențelor personale. Gattaca, despre puterea informației genetice. Iar The Net și Hackers, despre vulnerabilitatea unei societăți care își mută viața în computere.
Privite după trei decenii, monitoarele și dispozitivele lor par uneori primitive. Întrebările pe care le puneau, mult mai puțin.
The Matrix a devenit atât de influent încât expresia „red pill” a intrat în cultura populară, pornind de la scena în care Neo trebuie să aleagă dacă vrea să afle adevărul despre lumea în care trăiește.
The Truman Show a inspirat expresia „Truman Show delusion”, folosită pentru a descrie un anumit tip de convingere delirantă în care o persoană crede că viața sa este urmărită sau transmisă asemenea unui reality-show.
Gattaca este folosit și astăzi în discuții academice despre bioetică, discriminare genetică și implicațiile sociale ale tehnologiilor genetice.
Strange Days a fost regizat de Kathryn Bigelow, iar povestea filmului îi aparține lui James Cameron, care a fost și unul dintre producători.
În The Net, lansat în 1995, personajul Sandrei Bullock comandă pizza prin internet – într-o perioadă în care World Wide Web-ul abia începea să devină cunoscut publicului larg.
Surse:
https://andscape.com/features/the-haunting-prescience-of-enemy-of-the-state/
https://www.theguardian.com/film/shortcuts/2013/jun/16/hollywood-softened-us-up-nsa-surveillance
https://www.britannica.com/topic/The-Matrix
Psihologii explică de ce oamenii simt nevoia să se filmeze și să-și facă poze în continuu
Ce spune știința despre oamenii care se uită la filme nonstop?