Decizii strategice și rivalități internaționale: Germania și drumul spre Primul Război Mondial

Adaugă-ne ca sursă preferată

Urmărește-ne in Discover

În încercarea de a reconstitui lanțul deciziilor politice, al tensiunilor diplomatice și al crizelor internaționale care au condus, în cele din urmă, la izbucnirea Primului Război Mondial, istoricii au apelat la o analiză retrospectivă, pornind de la momentul declanșării conflictului și urmărind evoluțiile care au marcat ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Această perspectivă a scos în evidență o serie de opțiuni strategice ale Germaniei, care, spre sfârșitul veacului, se îndepărta tot mai mult de sistemul de alianțele și de echilibrul diplomatic construit sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, după îndepărtarea cancelarului Otto von Bismarck din fruntea guvernului, împăratul Wilhelm al II – lea decide să schimbe direcția politicii externe germane.

În locul prudenței și al consolidării poziției continentale, Berlinul a început să promoveze o nouă orientare, cunoscută în istoriografie sub denumirea de Weltpolitik, o politică mondială, prin care urmărea afirmarea Germaniei ca putere globală. Această schimbare de direcție a amplificat rivalitățile cu celelalte mari puteri și a contribuit la configurarea unui climat internațional tot mai tensionat.

„Dacă Bismarck încercase, de obicei cu succes, să mențină relații amiabile cu toate celelalte puteri, succesorii săi lăsaseră Germania să adere la o singură tabără, cea a Triplei Alianțe, alături de Austro-Ungaria și Italia.

Prima greșeală gravă a fost eșecul reînnoirii Tratatului de Reasigurare cu Rusia, potrivit căruia ambele țări se obligau să rămână neutre în cazul în care ar fi fost atacate de un stat terț. (…)

Noul cancelar, Leo von Caprivi, era militar și, deși inteligent și rațional, nu avea experiență în afacerile externe. S-a lăsat convins de ministerul de Externe, în special de principalul său oficial, Friedrich von Holstein, care ajunsese să se opună unei prietenii strânse cu Rusia, să renunțe la reînnoire.

În consecință, Rusia a început să se uite după aliați, căutând în special prietenia Franței, cu care semnase un acord militar secret în 1894”, precizează istoricul Margaret MacMillan în cartea „Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914”.

Calculele greșite ale liderilor germani

Speranțele lui Holstein privind apropierea Marii Britanii de Germania și aderarea acesteia la Tripla Alianță nu s-au concretizat, întrucât britanicii urmăreau deja, alături de Austro-Ungaria și Italia, protejarea intereselor strategice din Mediterana. Nereînnoirea Tratatului de Reasigurare a determinat Rusia să se concentreze asupra securității propriilor frontiere, reducând percepția britanică asupra acesteia ca amenințare în regiune.

„În plus, speranţele lui Holstein – scrie Margaret MacMillan – și ale colegilor săi legate de o apropiere de Marea Britanie, care nu era în bune relații nici cu Rusia, nici cu Franţa, și aderarea acesteia la Tripla Alianță, nu s-au materializat.

Englezii aveau deja o înțelegere cu Austro-Ungaria și Italia pentru garantarea securității Mări Mediterane (înțelegerea presupunea, în linii mari, contracararea încercărilor Rusiei de a forța Imperiul Otoman să renunțe la controlul strâmtorii strategice ce lega Marea Neagră de Mediterană sau a acțiunilor francezilor de a-și extinde imperiul).

Ca urmare a nereînnoirii Tratatului de Reasigurare, Rusia trebuia să se concentreze mai degrabă pe securizarea propriilor frontiere şi, în consecință, nu mai constituia o amenințare pentru interesele britanice în Mediterana. Germania descoperea, de asemenea, că partenerii săi din Tripla Alianță deveneau mai încrezători, pe măsură ce poziția sa slăbea”.

Startul cursei navale anglo-germane

Anul 1897 a reprezentat un moment de cotitură în evoluția politicii germane, fiind marcat de decizii care aveau să accentueze rivalitatea dintre Germania și Regatul Unit. În acest context, împăratul Wilhelm al II-lea a considerat că sosise momentul să-și promoveze apropiații în funcții-cheie ale guvernării, consolidându-și astfel controlul asupra orientării politice a Imperiului German.

„Kaiserul a făcut nenumărate schimbări și l-a rechemat pe Alfred von Tirpitz, un amiral din escadra germană din China, oferindu-i funcția de ministru al Marinei. Astfel s-a dat startul cursei navale anglo-germane.

Şi Bernhard von Bülow, ambasadorul german la Roma, a fost rechemat la Berlin și numit ministru de Externe. Impactul său asupra politicii germane a fost probabil mai puțin semnificativ decât cel al lui Tirpitz, dar și el, la rândul lui, a jucat un rol în acțiunile care aveau să ducă la izbucnirea războiului”, menționează Margaret MacMillan.

Acesta a fost momentul în care Germania și-a stabilit principalele repere ale noii strategii politice, plasând în funcții-cheie oameni care împărtășeau ambițiile imperiale ale lui Wilhelm al II-lea. Deciziile și orientările promovate de aceștia au contribuit la intensificarea rivalităților dintre marile puteri și la deteriorarea echilibrului diplomatic european, alimentând tensiunile internaționale care aveau să culmineze, în 1914, cu izbucnirea Primului Război Mondial.

Vă mai recomandăm să citiți și:

Submarin dispărut în cel de-Al Doilea Război Mondial, descoperit după 80 de ani

Discursul care a prevestit Primul Război Mondial

Putere, stres și decizii fatale: oamenii din spatele Primului Război Mondial

Cum au transformat alianțele un conflict regional într-un război mondial