De altadata (iulie)

Ceahlaul, munte sfant Boabe de grau, nr. 4, iulie-august 1934
Obisnuit ca in cuprinsul revistei Boabe de grau sa citesc articole si eseuri pe teme culturale si de civilizatie, am fost realmente surprins cand am descoperit un intrus. Adica un articol care dezbate altceva. Semnatarul, carturarul nemtean Constantin Matasa, isi propune, in acest numar al revistei, sa descrie un munte si sa descifreze misterul maretiei acestuia.  Este nu cel mai inalt munte al Moldovei, dar este, daca se poate spune astfel, cel mai falnic, cel mai impunator, zeul de piatra al moldovenilor: Ceahlaul. Sigur, radacina numelui sau este maghiara, la poalele sale fiind creata de catre regii unguri Marca rasariteana care se va numi Moldova. Dar mai importanta decat numele dat de o stapanire straina si vremelnica este semnificatia acestui munte pentru spiritualitatea romanilor estici. O semnificatie ce trece peste Nistru si Bug si ajunge, impreuna cu turmele de oi, pana in muntii Caucazului, locul inlantuirii lui Prometeu si al debarcarii lui Noe. Intre Ceahlau si inceputurile civilizatiei umane este, asadar, un pod inaltat de transhumanta, pod de-a lungul caruia se vorbeste romaneste.  In plus, Ceahlaul a fost si cetatea care a aparat credinta crestina a bastinasilor. „Insusi varful cel mai inalt al Ceahlaului se numeste La Toaca, pentru ca – ne spune parintele Matasa –, pe vremuri, de aici se dadea sunet de toaca, semnalul rugaciunii pentru sihastrii ascunsi prin acele pesteri din jurul muntelui. Pe de alta parte, cea mai uriasa stanca de pe varful Ceahlaului poarta din vechime numele Nascatoarei de Dumnezeu: Panaghia“. Nu departe de aceasta se ridica „Dochia, chipul de piatra al fetei de rege care, ca si tatal ei, pentru a-si apara cinstea si mandria, s-a imprietenit bucuroasa cu moartea”. Cu Dochia ajungem la radacinile etnogenezei romanilor. Oare cate alte mistere mai ascunde Ceahlaul?