Capela Sixtina a preistoriei

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne in Discover

O descoperire de senzatie
Putine a fost locurile care sa starneasca atatea reactii si care sa ridice atat de multe semne de intrebare precum a facut-o de-a lungul timpului, celebra pestera de la Altamira. Descoperita accidental acum mai bine de o suta de ani, grota spaniola avea sa schimbe total perspectiva istoricilor asupra omului preistoric, ridicandu-l pe acesta de la nivelul de simplu vanator primitiv la cel de creator de arta complexa.

Totul a inceput in 1879, in apropierea orasului Santillana del Mar din regiunea Cantabria, Spania, atunci cand, intr-un mod cu totul intamplator, un jurist local si arheolog de ocazie, Marcelino Sanz de Sautuola, avea sa faca in pestera din localitate una dintre cele mai importante descoperiri arheologice din toate timpurile.

• Povestea lui Thierry Hermès: De la hamuri pentru cai la unul dintre cele mai faimoase branduri…
• Test de cultură generală. De ce turcii fac cafea la nisip?

De fapt, pestera de la Altamira era cunoscuta localnicilor inca din 1869 cand, in urma unei alunecari de teren, intrarea acesteia fusese redescoperita dupa mai bine de 13.000 de ani. Nimeni nu stia insa vechimea ei si nici nu observase picturile stravechi care impodobeau bolta grotei, si asta desi locul era frecvent folosit ca ascunzatoare pentru vanatorii din regiune.
Nici chiar Sautuola, cel care studia pestera inca din 1875, nu sesizase existenta lor, fiind mai degraba preocupat de cercetarea solului, in speranta descoperirii unor urme istorice stravechi.

De abia in 1879, in timpul unei plimbari saptamanale, nobilul spaniol insotit de fiica sa de numai cinci ani, Maria Sautuola, va realiza ca a facut una dintre cele mai mari descoperiri arheologice din istorie. Nu tatal, ci fiica avea sa fie cea care va observa desenele de pe tavanul pesterii, socandu-si parintele cu strigatul ramas celebru: „Uite, tati, sunt vaci!” (Mira, Papa, son bueyes!). Ceea ce au vazut atunci, avea sa devina peste ani o parte definitorie a patrimoniul spaniol si universal.

Nu mai putin de 274 de metri, atat cat se intinde pestera, erau acoperiti cu desene vii, ce pareau inca recente, infatisand turme de bizoni, caprioare, mistreti, cai si simboluri misterioase reprezentand palme umane. Picturile rupestre, realizate din pigmenti naturali ca ocru, mangan si hematit, pareau create de mana unui maestru, care se folosise de toate protuberantele si adanciturile stancilor pentru a da impresia unei a treia dimensiuni. Culorile se pastrasera impecabil, datorita alunecarii de teren care izolase practic pestera in urma cu 13 milenii, fara a-si trada cat de putin varsta.

Sautuola, care cu un an in urma, in timpul unei expozitii la Paris avusese ocazia sa studieze cateva artefacte din paleolitic gravate cu desene asemanatoare a realizat ca se afla in fata unei descoperiri epocale. El il cheama in ajutor pe Juan Vilanova y Piera, renumit arheolog al Universitatii din Madrid, alaturi de care va publica in 1880 rezultatele cercetarilor comune. Acestea demonstrau ca picturile fusesera realizate, fara indoiala, in epoca de piatra, pe o perioada cuprinsa intre 11.000 si 19.000 de ani, fiind rodul mai multor autori, posibil chiar a unor comunitati intregi.

Lumea oamenilor de stiinta avea sa fie, totusi, reticenta in ceea ce priveste aceste concluzii. Sautuola si Piera vor fi chiar ridiculizati in cadrul unui congres de istorie tinut la Lisabona, acolo unde insusi Gabriel de Mortillet, ilustrul antropolog si revolutionar francez, va sustine un discurs inflacarat indreptat impotriva acestora. Desenele pareau prea noi si erau atat de fin realizate artistic incat parea imposibil ca ele sa fie opera unor salbatici din preistorie.

De abia 22 de ani mai tarziu, in 1902, studiile cercetatorilor vor confirma opinia lui Sautuola. Intr-un articol celebru, intitulat „Mea culpa d’une sceptique”, aparut in acel an in revista franceza L’Anthropologie, renumitul arheolog si antropolog francez, Emile Cartailhac, unul dintre principalii contestatari ai spaniolului, isi va recunoaste public greseala, admitand teoriile lui Sautuola ca fiind cat se poate de corecte.

Scuze tardive, daca na gandim ca descoperitorul picturilor murise cu 14 ani in urma, fara a-si putea vedea meritele recunoscute.