Prima pagină Cultura

Cum ne-am scris destinul: bătălii care au schimbat soarta lumii

Maria Olaru 07.26.2013 | ● Vizualizări: 1841
Cum ne-am scris destinul: bătălii care au schimbat soarta lumii     (Foto:Shutterstock.com) + zoom
Galerie foto (7)

„Poate că pe dumneavoastră nu vă interesează războiul, dar războiul este interesat de dumneavoastră”. Se presupune că acestea au fost vorbele lui Lev Davidovici Troţki, un adevărat expert în arta războiului.

Fie că ne place sau nu, războaile şi bătăliile au scris şi rescris soarta lumii de sute de ori. În urma fiecărei lupte au existat urmări care, fie ele de scurtă durată sau de lungă durată, au avut efect asupra modului în care s-a dezvoltat lumea. 

În cartea lor apărută anul acesta la editura Polirom, „Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea”, James Lacey şi Williamson ne descriu cu pasiune şi extrem de multe detalii contextul în care s-au purtat douăzeci dintre bătăliile ce au schimbat soarta lumii. 

Mai jos, am ales să descriem pe scurt mare parte dintre aceste bătălii şi să evidenţiem unele dintre cele mia importante urmări ale lor care au ajutat la consolidarea lumii actuale. 

1. Maraton

Acum aproximativ 2.500 de ani, 10.000 de atenieni au „terorizat” o armată de trei ori mai mare alcătuită din neînfricaţii perşi. 

Mai exact în vara anului 490 î.e.n., după ce au cucerit mai multe insule din Marea Egee, perşii au acostat la Maraton, considerând că locul de aici le-ar fi asigurat o debarcare în siguranţă. Totuşi, comandantul Datis şi oamenii lui nu au luat în seamă, sau au subestimat, un amănunt esenţial: câmpia avea o singură cale de ieşire care să fi putut asigura retragerea rapidă a unei armate. Deşi izvoarele istorice nu indică exact perioada pe care au petrecut-o perşii aici, este clar că ei au stat suficient de mult în golful de la Maraton încât să le permită atenienilor să adune o armată. De fapt, atenienii au fost atât de rapizi, încât au străbătut cei aproximativ 40 de kilometri, până la Maraton, în doar o jumătate de zi. Cu toate acestea lupta nu a început imediat, ci grecii au decis, mai întâi, să aştepte până ce oamenii lui Datis vor rămâne fără provizii. Şi aşa s-a şi întâmplat. Când Datis a constatat că rămâne fără provizii şi când nu a mai suportat mizeria creată de oastea lui uriaşă, a hotărât că este timpul să îi atace pe atenieni, însă de fiecare dată când se uita la cei 10.000 de holiţi cu armurile lor strălucind sub doare, se răzgândea dându-şi seama că lipsa unui corp de infanterie grea ar fi provocat daune mult prea mar în rândul armatei sale. Aşa că perşii decid să se retragă.Însă chiar în dimineaţa în care Datis iniţiază retragerea, atenienii îmbrăcaţi în armuri grele, cu scuturi şi lănci strălucitoare încep să înainteze cu pas grăbit spre tabăra perşilor.

Fireşte, perşii au fost pe cât de uimiţi pe atât de amuzaţi de nebunia care părea să îi mâne pe greci în această acţiune aparent sinucigaşă. Şi totuşi, pe măsură ce atenienii organizaţi în rânduri foarte strânse grăbeau pasul şi ritmul paşilor şi al armurilor devenea din ce în ce mai alert, mai obsesiv şi perturbator pentru soldaţii perşi ce îşi ţineau strâns în mâni scuturile de răchită. Cu cât distanţa dintre cele două armate devenea mai mică cu atât atenienii grăbeau pasul până în momentul în care, în ultimii 180 de metri paşii lor alerţi s-au transformat într-un sprint perfect sincronizat. Intimidaţi, arcaşii perşi au ratat momentul oportun şi şi-au lansat prea târziu săgeţile. În momentul în care zidul viu compus din atenieni bine apăraţi de armuri s-a izbit de soldaţi perşi, măcelul a început. Primele rânduri de infanterişti au căzut seceraţi în câteva clipe, iar atenienilor nu le-a luat mult până şi-au atins scopul. Într-un astfel de haos, bătălia a fost nu doar grea, ci şi îndelungată, însă curajul nebunesc, armurile, buna organizare şi strategia de atac i-au făcut pe atenieni învingători. Se spune că succesul atenienilor a fost atât de mare încât ei nu au pierdut decât 192 de oameni, spre deosebire de perşi care şi-au lăsat în urmă peste 6.000 de decedaţi. 

După victorie, un mesager a fost a trimis în Atena pentru a da vestea cea bună. Legenda spune că el a parcurs cei 42 de kilometri în fugă, îmbrăcat în armură, pentru ca apoi, odată ajuns în Atena să îşi dea ultima suflare, nu înainte de a striga „Ura! Am învins!”. 

Care au fost urmările acestei bătălii, vă întrebaţi? Ei bine, pe lângă proba de la Jocurilor Olimpice, propusă chiar de baronul Pierre de Coubertin, în cinstea mesagerului de la Maraton, trebuie să recunoaştem că dacă atenienii ar fi căzut pradă perşilor şi ar fi fost înrobiţi, exista riscul ca unele dintre cele mai sclipitoare minţi (precum Aristotel, Platon, Socrate etc )care au pus bazele civilizaţiei, principiilor şi culturii europene actuale să nu îşi mai fi putut exprima ideile geniale. 

2. Gaugamela 

Lupta de la Gaugamela a avut loc în anul 331 î.e.n. la trei ani după ce Alexandru cel Mare traversase strâmtoarea Dardanele îşi începuse campania în Persia. În primăvara lui 333 î.e.n., Alexandru ajunge faţă în faţă cu Darius, în Levant. Însă, odată ce perşii sunt cotropiţi, Darius îi scapă printre degete macedoneanului. Abia la începutul anului 331  î.e.n, după ce Alexandru a reuşit să deţină control total asupra Levantului şi să întemeieze oraşul Alexandria, decide să atace inima Imperiului Persan. 

De data aceasta însă, Darius este cel care alege unde se va duce bătălia. Locul a fost Gaugamela, o câmpie întinsă pe care se speculează că Darius ar fi strâns 200.000 de oameni care să lupte alături de el, folosindu-se de 15 elefanţi şi 100 de care de luptă. Prin comparaţie, armata lui Alexandru era compusă din 7000 de cavalerişti şi 40.000 de infanterişti. 

Diferenţa importantă a fost că armata lui Darius nu era alcătuită din elită ca cea a lui Alexandru, ci dintr-o mare diversitate de soldaţi neexperimentaţi care vorbeau diferite limbi. În plus, una dintre cele mai mari greşeli a lui Darius a fost aceea că în noapte dinaintea luptei, de teamă să nu fie atacat, a decis să îşi ţină armata în alertă. Astfel, pe când soldaţii lui Alexandru se odihneau, cei ai lui Darius erau gata de epuizare. Acest lucru a contribuit semnificativ la măcelul ce urma să apară odată cu ivirea zorilor. 

Lupta a fost teribilă însă şi de data aceasta învingător a fost cel care a dat dovadă de bună organizare şi de strategii pe cât de ingenioase, pe atât de nebuneşti. La sfârşitul zilei, Darius a părăsit câmpul de luptă doar cu o mică parte din armata cu care venise.

Ce urmări a avut bătălia? În primul rând, după această victorie, regiunile persane, au devenit nu numai parte a marelui imperiu al lui Alexandru, ci şi centrul lumii elenizate. Victoria de la Gaugamela a dus la o îmbinare unică între culturile Vestului şi cele ale Estului. 

În al doilea rând, poate că ar fi trebuit să ne gândim ce s-ar fi întâmplat dacă armata lui Alexandru ar fi fost învinsă. Cu siguranţă Darius nu ar fi cruţat pe nimeni din armată şi astfel grecii nu ar fi avut cum să se mai apere împotriva răzbunării perşilor şi, cine ştie, poate că civilizaţia elenă ar fi fost rasă de pe faţa pământului, aşa cum făcuse şi Alexandru cu multe oraşe din Asia. 

3. Zama

În secolul III î.e.n, Cartagina domina lumea vestică fiind cea mai mare putere comercială şi maritimă a lumii vestice. În 264 î.e.n, Roma cucerise teritoriul Italiei de la sud de Pad, iar setea ei pentru cuceriri nu se oprea aici. Astfel, în scurt timp, ambiţia Romei pune Republica în conflict direct cu interesele economice ale cartaginezilor, iar rezultatul sunt două decenii de război ce se încheie cu un armistiţiu în favoarea Romei. Totuşi, în momentul armistiţiului, un singur general cartaginez a rămas neînvins iar acesta reprezenta un duşman puternic. Numele acestui general era Hamilcar Barca, nimeni altul decât tată lui Hannibal, unul dintre cele mai strălucitoare genii militare ale lumii, care sub supravegherea tatălui său va creşte pregătit pentru împlinirea gloriosului destin şi purtând o ură eternă pentru romani.

Aşa se face că el este cel care porneşte cel de-al Doilea Război Punic sfidând, practic, puterea Imperiului Roman. Din 218 şi până în 201, războiul pare să se deruleze ca un joc de şah. Când Hannibal făcea ravagii în Italia, Roma ataca armatele cartagineze din Spania. Întrega perioadă a fost marcată de unele dintre cele mai originale metode de asediere şi negociere, de strategii de apărare şi atac de geniu. Însă soarta celor două mari puteri s-a decis la Zama, nu departe de Cartagina. Bătălia a fost crâncenă. Polibius nota că „spaţiul dintre cele două armate era o mare de sânge acoperită cu răniţi şi cadavre”. În momentul când, în sfârşit cartaginezii au cedat şi au încercat să se retragă, romanii au fost mânaţi de o poftă de sânge orbitoare. Singurul lor scop era să omoare cât mai mulţi cartaginezi, şi puţini au fost cei care au scăpat de suliţele romane. 

Când măcelul s-a sfârşit, 20.000 de cartaginezi zăceau într-o baie de sânge şi cam tot atâţi fuseseră luaţi prizonieri. Nici pe romani nu i-a costat puţin victoria, ei pierzând în urma confruntării aproximativ 1.500 de vieţi.

Cel de-al Doilea Război Punic a fost cel mai dificil din istoria romanilor şi numai geniul generalului Scipio, care îl egala pe cel al lui Hannibal, a scăpat Roma de la pieire, căci dacă învingătorii ar fi fost cartaginezii, oraşul ar fi fost ruinat. 

Pe de altă parte, succesul Romei de la Zama a fost unul dintre factorii care a determinat formarea marelui Imperiu Roman. Aşadar, nu este o exagerare dacă am spune că soarta lumii occidentale s-a decis la Zama, mai ales dacă ne gândim la influenţa pe care a avut-o Imperiul Roman în viitoarele sute de ani asupra civilizaţiilor vestice. 

4. Pădurea Teutoburgică

După zeci, chiar sute de ani de cuceriri, romanii îşi arată pentru prima dată interesul pentru germani în timpul campaniei lui Caesar în Galia. Aşa se face că romanii construiesc poduri peste Rin şi încep să îi cotropească pe germani. Însă, după uciderea lui Ceasar, lucrurile nu mai merg aşa de bine şi germanii nu acceptă să se supună romanilor. 

Totuşi, interesul pentru regiunea germanică continuă să fie şi pe placul lui Augustus, învingătorul din războiul civil roman care ia şi el decizia să invadeze Germania. Deşi această decizie este luată în anul 15 î.e.n., romanii iniţiază luptele abia în anul 12 î.e.n, când Augustus consideră că este pregătit. 

În anii ce au urmat, la comanda armatei stau pe rând, Drasus şi Tiberius, fiii lui Augustus care  întreprind campanii victorioase în vestul teritoriilor locuite de triburile germane. Ulterior, în anul 6 î.e.n., Publius Quintilius Varus este numit noul guvernator al Germaniei şi începe procesul îndelungat al integrării regiunii în imperiu. Deşi noul guvernator era un general competent, el a subestimat puterea germanilor considerându-i învinşi şi gata de a fi transformaţi în provincie romană. În realitate, triburile germanice se aliaseră sub conducerea unui noi lider, pe numele lui Arminius. Nu le-a trebuit mult germanilor până au decis să atace legiunile lui Varus care erau doar trei la număr. Organizând o ambuscadă în Pădurea Teutoburgică, germanii au anihilat soldaţii romani şi au impus noi limite Romei.

Urmările acestei bătălii au fost nenumărate. Pe de-o parte, învinsă, Roma şi-a schimbat strategia de luptă din una ofensivă, într-o tactică defensivă, lucru care a făcut-o să pară chiar mai slabă şi mai vulnerabilă. 

Pe de altă parte, această înfrângere, spun J. Lacey şi W. Murray, a făcut ca Roma să cadă pradă invadatorilor germanici şi astfel, „dezvoltarea educaţiei şi a civilizaţiei” a fost întârziată cu aproape un mileniu. 

Şi poate cel mai mare impact, pe care îl resimţim şi astăzi, este diferenţa care se simte între culturile nonslave şi cele germanice. Înfrângerea Romei în Pădurea Teutoburgică a creat „principalele linii de demarcaţie în Europa”. 

5. Adrianopol

Armata romană a fost „prima armată cu adevărat profesionistă din istorie, o armată care se baza în luptă pe disciplină şi pregătire”. Această superioritate le-a permis romanilor să-şi domine lumea pentru mai multe secole de-a rândul. Însă, după anul 235 e.n. ambiţia generalilor a sfâşiat imperiul în timp ce marile migraţii barbare invadau teritoriul. 

Aşa se explică de ce în 378, când a trebuit să îi înfrunte pe goţi, Imperiul Roman de Răsărit s-a prezentat pe câmpul de luptă doar cu 15.000 de soldaţi. Şi ca şi cum acest număr restrâns de soldaţi nu era suficient de îngrijorător, înainte, dar şi în timpul luptei, romanii au luat o serie de decizii proaste nedemne de o mare putere. Învingerea lor a fost catastrofală, căci odată cu soldaţii romani de la Adrianopol a murit şi rezerva de putere militară a imperiului. 

Bătălia de la Adrianopol a avut şi ea efecte importante pe mai multe planuri. Mai întâi, ea a prevestit un viitor în care cavaleria a început să domine câmpul de luptă. Apoi, autorii cărţii „Douăzeci de bătălii care au schimbat lumea” susţin că odată cu această luptă, Imperiul Bizantin a inventat conceptul de strategie, care presupunea pe lângă impunerea puterii militare şi diplomaţie. 

6. Yarmuk 

În mare, pe câmpia Yarmuk a avut loc o confruntare între Bizanţ şi arabi. În 629, Mohamed trimite o serie de ultimatumuri mai multor conducători printre care se număra şi Heracle, împăratul Bizanţului. Ameninţarea lansată din lumea arabă vine într-un moment cât se poate de nepotrivit, când Imperiul Bizantin era puternic zguduit nu numai de conflictele externe, cât şi de cele interne. Pericolul a fost cu atât mai mare cu cât, după moartea lui Mahomed, urmaşul său Abu-Bekr îşi crează o armată impresionantă din soldaţi experimentaţi.

Bătălia propriu-zisă a avut loc pe câmpia Yarmuk, nu înainte ca romanii să îşi pună la încercare diplomaţia în scopul de a împiedica desfăşurarea luptei. Luptele au început la 15 august 636 şi au durat aproximativ 6 zile până ce, în cele din urmă arabii au învins, iar bizantinii nu au mai avut resurse necesare pentru a alcătui o altă armată. Autorii cărţii, J. Lacey şi W. Murray, sunt de părere că soţiile arabilor au avut un rol important în asigurarea victoriei, tocmai pentru că ele au fost cele care nu au acceptat ca soţii lor să se întoarcă acasă fără victorie. 

Însă, autorii cărţii „Douăzeci de bătălii...” atrag atenţia asupra unei întrebări pertinente: ce s-ar fi întâmplat cu religia islamică dacă bizantinii ar fi câştigat bătălia? Este posibil ca, în cazul în care situaţia ar fi stat invers şi romanii ar fi învins, civilizaţia arabo-islamică din zona cuprinsă între Bosfor şi Gibraltar să nu mai fi existat. 

7. ​Hastings

Pentru început trebuie menţionat că bătălia de la Hastings, care a durat doar o zi, a pus bazele statului englez modern. În 1066, normanzii conduşi de William au fost ultimii dintr-un lung şir de invadatori care, fiind atraşi de bogăţiile insulei lipsite de apărare au întreprins aici acţiuni cu succes. 

Aşa cum probabil ştiţi deja, bătălia a fost câştigată de normanzi, iar odată cu uciderea lui Harold al II-lea al Angliei, s-a sfârşit domnia anglo-saxonă a Angliei. 

Însă, dacă normanzii nu ar fi câştigat lupta, consecinţele ar fi fost înfiorătoare. Pe de-o parte, eventualul succes al anglo-saxonilor l-ar fi îndepărtat pe William cu armata sa normandă. Pe de altă parte, probabil că saxonii ar fi îndrăznit să se aventureze mai departe în lume. 

În acelaşi timp, fără această intervenţie a normanzilor în Anglia, Franţa ar fi avut o mai mare influenţă asupra Europei. Aşadar, şi această bătălie, ca multe altele înaintea ei, a avut consecinţe uriaşe asupra dezvoltării continentului şi a întregii lumi. 

8. Invincibila Armada

 

La mai bine de un secol de la descoperirea Americii, Spania, o nouă mare putere a lumii medievale din secolul al XVI-lea, este deranjată de avizii navigatori englezi şi olandezi care se bucurau şi ei de comorile noului continent. 

 

Atacurile lor deveneau din ce în ce mai dese şi mai violente, iar dacă iniţial aceste iniţiative au fost doar unele individuale, Coroana Angliei îi luase sub propria protecţie pe piraţi, născând un nou tip de războinic, corsarul – pirat aflat în slujba unui monarh.

Astfel, la 28 mai, 1588, Invincibila Armadă îşi ridică pânzele la Lisabona. A fost nevoie de doua zile pentru ca întreaga flotă să părăsească portul şi ca ultima navă de război să îşi stabilească direcţia către Anglia.

Primul obiectiv – joncţiunea cu armata uriaşa a Ducelui de Parma şi transportarea acesteia şi a trupelor spaniole, un total de circa 55.000 de oameni gata de luptă, în apropierea Londrei. De cealaltă parte, Anglia încerca sa negocieze cu adversarii săi din Olanda spaniola, într-o tentativă disperată de a încheia pacea. Refuzul Ducelui de Parma a fost însa categoric. Între timp, navele engleze se aruncau în lupte disperate de hărţuire împotriva colosului spaniol. Daunele create erau însa minore. Era nevoie de o tactică nouă, care să poată pune în dificultate mulţimea galioanelor Ducelui de Medina Sidonia. 

 

Beneficiind, pe de-o parte de un avantaj tehnici, pentru că aveau vase mai mici şi tunuri mai performante, dar şi de mult noroc, din partea naturii s-a dezlănţuit provocând furtuni teribile în nordul Atlanticului, englezii au reuşit să învingă armada. Ca urmare a acestui lucru Anglia a devenit cea mai mare putere navală a Europei. Însă, dacă norocul ar fi fost de partea spaniolilor este foarte puţin probabil ca apariţia Imperiului Britanic să mai fi avut loc. De asemenea, nu se ştie dacă, aflată sub dominaţie spaniolă, Anglia ar mai fi putut coloniza coasta de est a Americii. În aceeaşi ordine de idei, victoria spaniolilor ar fi adus sfârşitul independenţei olandezilor. 

9. Breitenfeld

Bătălia de la Breitengeld, din Saxonia a început în dimineaţa zilei de 17 septembrie 1631, în cel de-al 14-lea an al aşa-numitului Război de Treizeci de Ani. Bătălia s-a dus între Stântul Imperiu Roman, care susţine puternic Contrareforma şi suedezii care se opuneau unei astfel de reforme. Desigur, nu numai acesta a fost motivul neînţelegerilor, însă sursele indică faptul că religia a fost cel puţin pretextul, dacă nu neapărat motivul. 

Luptele nu au durat mult. De fapt, la sfârşitul amiezii, totul se încheiase. Daunele armatei imperiale erau enorme. Armele de foc ale suedezilor uciseseră 7.600 de inamici şi răniseră un număr la fel de mare. În schimb, învingătorii sacrificaseră doar 2.000 de oameni, şi capturaseră alţi 9.000 de mercenari pe care i-au încorporat imediat în armatele protestante. 

Ce a schimbat bătălia de la Breitengeld?

În primul rând ea a pus capăt pretenţiilor împăratului de a eradica protestantismul din nordul Germaniei. În al doilea rând, suedezii au schimbat aspectul strategic, intelectual şi politic al Europei prin crearea unei noi armate care avea la bază vechile principii ale disciplinei romane. 

În al treilea rând, nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul că un eventual succes al habsburgilor ar fi dus la impunerea principiilor rigide ale Bisericii Catolice în mai toată Europa, lucru care nu ar fi permis crearea revoluţiei ştiinţifice. 

10. Annus Mirabilis

În timpul Războiului de Şapte Ani (1756-1763), Marea Britanie şi Franţa s-au luptat pentru a obţine controlul asupra oceanelor şi a imperiilor pe care cele două mari puteri se străduiau să le construiască. În această perioadă, două bătălii s-au remarcat în mod special: una pe mare, în golful Quiberon în data de 20 noiembrie 1759 şi una pe uscat, în apropiere de Quebec pe 13 septembrie 1759.

Rezultatele acestor două bătălii au fost atât de bune pentru englezi încât au numit anul Annus Mirabilis (anul miracolelor). Dând dovadă de rezistenţă uimitoare şi de tactici strălucite, englezii au câştigat ambele bătălii îngenunchindu-i pe francezi şi punând, în cele din urmă, capăt războiului.

După această victorie a urmat o perioadă în care Anglia a dominat oceanele pentru mai bine de un secol şi jumătate. Pe seama acestui uriaş succes, autorii cărţii pun două urmări importante: stimularea Revoluţiei Industriale şi stabilirea englezei şi nu a francezei ca limbă dominantă a schimbului internaţional. 

11. Saratoga

La Saratoga s-au purtat bătălii importante din timpul Revoluţiei Americane în care englezii au vrut să înăbuşe rebeliunea. Bătăliile s-au purtat la 18 zile distanţă, respectiv pe 19 septembrie şi pe 7 octombrie 1777, iar rezultatul lor a fost înfrângerea forţelor engleze. 

Ce importanţă au avut evenimentele de la Saratoga: Pentru americani ele au deschis calea unei colaborări şi susţineri din partea Franţei, care era mai mult decât fericită să aibă ocazia să se răzbune pe englezi după pagubele aduse în timpul Războiului de Şapte Ani. 

Pentru Franţa, pe care susţinerea americanilor în război a costat-o falimentul financiar al monahiei şi mai târziu chiar răsturnarea monahiei, fenomen ce pus bazele statului modern. 

12. Trafalgar

Bătălia de la Trafalgar a făcut parte din Războiul cele de-a Treia Coaliţii, unul dintre războaiele napoleoniene, care s-a purtat între Marea Britanie, Imperiul Austriac şi Imperiul Rus, pe de-o parte şi Franţa şi aliaţii săi, pe de altă parte. 

La Trafalgar, lucrurile s-au desfăşurat în ziua de 21 octombrie 1805. Însă bătălia a fost, pe cât de importantă, pe atât de dezamăgitoare, căci soarta a fost hotărâtă înainte ca flotele să aibă timp să se apropie una de alta. Până la ora şase, bătălia se încheiase iar victoria le-a aparţinut englezilor şi astfel ei au pus capăt planurilor lui Napoleon de a le invada ţara. Pentru Marea Britanie, victoria le-a adus reputaţia de „superputere mondială” şi a deschis drumul spre epoca modernă. 

Cu toate acestea, războiul contra lui Napoleon nu era nici pe departe terminat. Sfârşitul lui a venit abia peste alţi 10 ani la Waterloo. 

13. Vicksburg

Asediul de Vicksburg, din 1863, a făcut parte din acţiunile majore întreprinse în timpul războiului civil american. Dar de ce au ales J. Lacey şi W. Murray să discute despre ea? 

Ei bine, pe lângă faptul că este vorba de o campanie condusă de Ulysses S. Grant, cel care urma să devină cel de-al 18-lea preşedinte american, autorii cărţii explică faptul că lupta în sine a fost cel mai bun exemplu de artă strategică în timpul războiului civil. Acţiunile gândite de Grant au asigurat obţinerea oraşului şi a armatei rivale. Şi chiar dacă capitularea oraşului Vicksburg nu a adus sfârşitul războiului civil, a a contribuit semnificativ la prăbuşirea Confederaţiei. 

14. Marna 

Bătălia de la Marna s-a purtat între 5 şi 12 septembrie 1914 şi a fost una dintre cele maimari vărsări de sânge nu doar din Primul Război Mondial ci şi din istorie. 

După o săptămână în care generalii germani au luat decizii proaste una după alta, Antanta reuşeşte să determine retragerea duşmanului. 

Deşi bătălia nu a fost una decisivă din punct de vedere tactic şi operaţional,  ea a avut la bază strategii mulţumită cărora, ulterior, Germania a fost împiedicată să câştige Primul Război Mondial. Chiar dacă nu se ştie cum ar fi arătat lumea dac Germania ar fi câştigat războiul, este destul de clar că situaţia s-ar fi schimbat drastic. 

15. Bătălia Angliei

Acesta este numele pe care l-a purtat campania aeriană din al Doilea Război Mondial, în care Luftwaffe (armata aeriană germană) lupta contra Angliei în încercarea de a obţine supremaţia în aer. De fapt, în vara şi toamna anului 1940 a avut loc prima luptă purtată integral de forţele aeriene şi cea mai susţinută campanie de bombardamente până în acel moment.

Victoria a a aparţinut Marii Britanii, însă a fost mai mult o victorie defensivă, decât ofensivă,în care englezii au făcut tot ce le-a fost posibil pentru a rezista cât mai mult. Tocmai de aceea, autorii cărţii consideră că Bătălia pentru Anglia a asigurat supravieţuirea Angliei. 

Totuşi, victoria forţelor aeriene britanice va justifica ajutorul financiar american care, mai târziu, va „transforma Insulele Britanice într-o imensă fortăreaţă şi bază pentru operaţiuni viitoare împotriva fortăreţei Europa ocupată de nazişti”.