Apocalipsa pentru câini şi pisici: o poveste puţin ştiută din vremea războiului

Mii de familii britanice au trăit această dramă, pe lângă toate celalalte drame ale celui de-al Doilea Război Mondial. La anunţarea intrării Marii Britanii în război împotriva Germaniei, a sunat ceasul Apocalipsei pentru sute de mii de câini şi pisici care, până atunci, trăiseră în căminele britanicilor iubitori de animale, împărţind cu stăpânii lor hrana, joaca, bucuriile şi tristeţile fiecărei zile. Pe lângă milioanele de animale care au participat efectiv la războaiele moderne  – precum câinii militari ori caii rechiziţionaţi pentru armată -, acest nou război a avut consecinţe şi pentru animalele „din spatele frontului”, mai ales câinii şi pisicile care până atunci îi ţinuseră tovărăşie omului în chipul cel mai paşnic.

• A învăţat să citească şi să scrie singur, înainte să ajungă la şcoală. Peste ani a…
• Al-Farabi, lumina rațiunii din Orientul Mijlociu

Au fost abandonate pe străzi, aruncate în apă sau predate autorităţilor pentru a fi eutanasiate. S-a estimat că trei sferturi de milion de animale au pierit astfel în Regatul Unit, doar în primul an de război.

Pare un act de o cruzime inimaginabilă, cu atât mai greu de explicat când e vorba despre britanici, o naţiune cunoscută pentru dragostea ei faţă de animale.

Nu poate fi înţeles acest comportament decât încercând să înţelegem contextul în care  s-au petrecut lucrurile, aşa cum explică o carte foarte recentă: Bonzo’s War: Animals Under Fire 1939-1945, scrisă de  Clare Campbell şi Christy Campbell.

Rememorând un aspect specific al suferinţelor acelei negre perioade din istoria omenirii, autoarele s-au concentrat asupra acestei ciudate şi tragice întorsături a sorţii pentru animalele de companie, până atunci atât de iubite şi răsfăţate de britanici. Cum a fost posibil?

Când panica pune stăpânire pe om

Odată cu izbucnirea războiului, o intensă campanie mediatică, încurajată de autorităţi, i-a convins rapid pe mulţi britanici că a-şi sacrifica animalele de casă era un act patriotic şi necesar, ba chiar umanitar.

Şi, după cum a descoperit Clare Campbell, autoarea cărţii, guvernul  nu a fost deloc străin de acest masacru, ba chiar a fost un factor decisiv în declanşarea lui. Nu numai că i-a instruit pe agenţii MI5 să stea cu ochii pe militanţii pentru drepturile animalelor, dar a şi discutat un plan de eutanasiere a tuturor animaleleor “non-necesare”, a finanţat o campanie clandestină de sporire a urii împotriva câinilor şi a autorizat urmărirea penală a posesorilor de pisici care le dădeau animalelor lor farfurioare cu lapte.

Motivele principale ale acestor încercări de a scăpa de animalele de casă se legau de protecţia populaţiei în timpul bombardamentelor şi de problema asigurării hranei.

Împotriva raidurilor aeriene oamenii se refugiau în adăposturi subterane, fie în cel al propriei case – dacă aveau aşa ceva – fie în cel al vecinilor, fie într-unul public. În oraşe, numeroase astfel de adăposturi publice erau puse la dispoziţia populaţiei; la auzul sirenei care anunţa sosirea bombardierelor germane, orice om trebuia să lase baltă treaba pe care o făcea, oricare ar fi fost aceea, şi să se refugieze într-un adăpost subteran. E de la sine înţeles că aceste adposturi erau nişte spaţii strâmte, incomode, care, în timpul raidurilor, deveneau foarte aglomerate. Prezenţa animalelor n-ar fi făcut decât să complice şi mai mult o situaţie deja dificilă.

În ajunul izbucnirii războiului, un departament al guvernului publicase o înştiinţare în care era stipulat faptul că animalele de casă nu vor fi acceptate în adăposturile anti-aeriene şi erau prezentate metode de a sacrifica animalul chiar de către proprietar (exista în pliant, spune Clare Campbell, chiar şi o reclamă pentru un pistol special).

În ziua în care Hitler a invadat Polonia – zi care a marcat începutul celui de-al Doilea Război Mondial -, într-o transmisiune BBC a fost confirmat punctul de vedere oficial: animalele nu vor fi admise în adăposturi.

La auzul acestor veşti, populaţia a intrat în panică. Deja zguduiţi emoţional de vestea declanşării unui război european – care avea să se transforme într-unul mondial –, în multe oraşe oamenii s-au îndreptat în masă către primării, ducându-şi cu ei animalele de casă, pentru a fi eutanasiate. Mulţi le-au abandonat acolo, neştiind ce altceva să facă, iar străzile s-au umplut brusc de pisici şi câini rămaşi deodată fără stăpân.

Au urmat 5 zile de ucideri în masă – nenumăraţi câini şi pisici, dar şi o mulţime de animale de la Grădina Zoologică din Londra au fost sacrificate, “datorită situaţiei de război”, conform explicaţiei oficiale.

După cele 5 zile de masacre, lucruile s-au mai liniştit şi abia atunci lumea s-a trezit din transa isterică în care intrase şi a început să judece lucrurile mai raţional, printre altele criticând guvernul pentru modul în care gestionase situaţie, creând asemenea panică şi nebunie colectivă.

Câţiva membri ai aristocraţiei şi-au transformat domeniile în sanctuare pentru animalele abandonate, dar şi mulţi oameni simpli – bătrâne doamne miloase şi alţi iubitori de animale – au oferit refugiu bietelor fiinţe.

Dar ordalia încă nu se terminase. Când au început bombardamentele naziste asupra Marii Britanii,în toamna anului 1940, a urmat un nou val de abandonări de animale, având ca rezultat un adevărat potop de pisici şi câini pe străzi, animale ce intrau în panică la auzul sirenelor şi al exploziilor şi alergau bezmetice în toate părţile. Situaţia a silit autorităţile să procedeze din nou la eutanasieri în masă.

Apoi, pe lângă problema adăposturilor, exista problema mâncării.

Pe măsură ce războiul se lungea, problema hranei devenea tot mai critică. Intrarea în război a Marii Britanii tăiase sursele de aprovizionare din import, fermele – lipsite de braţele de muncă ale bărbaţilor plecaţi pe front şi, uneori, bombardate şi distruse – nu mai produceau suficient, iar aprovizionarea trupelor era o prioritate. În aceste condiţii, populaţia civilă se descurca foarte greu, iar autorităţile făceau tot ce puteau pentru a asigura oamenilor pâinea cea de toate zilele. Hrana era raţionalizată – cei care mai trăiesc azi, dintre cei care trăiau atunci, încă îşi mai amintesc de cartelele de alimente -, cei ce făceau speculă cu produse alimentare erau aspru pedepsiţi, oamenii erau încurajaţi să cultive în propria grădină, oricât de mică ar fi fost, legume (aşa au luat naştere aşa-numitele “grădini pentru victorie”) şi, mai ales, era interzisă risipa.

În august 1940, o ordonanţă guvernamentală – Waste Of Food Order – interzicea hrănirea animalelor cu alimente ce puteau fi folosite pentru consum uman, sub ameninţarea amenzilor şli chiar a unor pedepse mai grave, ce puteau merge până la doi ani de închisoare. Într-un articol publicat în Mail Online, autoarea cărţii, Clare Campbell, menţionează cazul unei femei care a fost amendată cu 5 lire sterline (sumă destul de mare la vremea aceea) pentru că dăduse pâine unor şoricei albi pe care îi ţinea ca animale de companie.

Câinii erau consideraţi cea mai mare ameninţare din acest punct de vedere; s-a luat chiar în discuţie intenţia de a limita deţinerea de câini la un singur exemplar pe familie, dar ideea nu a fost pusă în aplicare. În schimb, a fost încurajat sentimentul de antipatie împotriva câinilor de casă, printr-o campanie ce menţiona, de pildă, că aceştia consumă 280.000 de tone de carne pe an (în condiţiile în care oamenii mâncau cantităţi foarte reduse din acest aliment drastic raţionalizat); ca rezultat, mulţi au început să vadă în deţinerea de câini şi hrănirea acestora un act de sabotaj, îndreptat împotriva efortului de război la care participa naţiunea.

Nici pisicile nu erau scutite de campanii pentru crearea unei imagini negative. Consumau, se spunea, 170.000 de milioane de litri de lapte pe an, nemavorbind de cele răsfăţate, care mâncau carne şi peşte ce ar fi putut hrăni destui oameni sărmani. Pisicile erau, totuşi, mai puţin defăimate, deoarece se considera că, în unele cazuri, pot fi de ajutor în gospodărie sau în depozite de mărfuri, pentru a stârpi rozătoarele.

A hrăni o pisică ori un câine în vremea raţiilor era oricum un lucru dificil, căci pentru ele nu fuseseră prevăzute raţii. Dar nici această dificultate, nici ameninţarea pedepselor  nu i-a oprit pe mulţi britanici să-şi păstreze şi să-şi hrănească animalele până la sfârşitul războiului, descurcându-se cum puteau. Într-un articol publicat recent pe site-ul BBC, este citat cazul unei persoane care (având 5 ani pe vremea raţiilor de alimente) îşi aminteşte cum stătea la cozi lungi pentru a cumpăra carne de cal cu care să hrănească pisica familiei.
Însă, pe lângă aceste animale, multe altele au fost sacrificate, numeroşi britanici fiind convinşi, prin campanii oficiale, că acesta este lucrul cel mai bun  pe care-l puteau face pentru familiile lor, pentru ţară şi chiar pentru animalele însele – le salvau astfel de a îndura suferinţele războiului.

Campaniile atingeau şi coarda patriotică a inimilor, convingând oamenii că aveau obligaţia morală de participa şi în acest mod la efortul de război. Istoricul Hilda Kean, comentând această campanie în articolul apărut pe site-ul BBC, spunea că aceste îndemnuri de a  renunţa la animalele de casă erau şi ele un mod de a arăta oamenilor că a început războiul, de a-i face conştienţi de ceea ce aveau de făcut.

“Era unul dintre lucrurile pe care trebuiau să le facă atunci când a sosit vestea – să evacueze copiii, să pună perdele de camuflaj la ferestre, să omoare pisica…”

În vremuri în care atâţia britanici sufereau de foame şi îşi pierdeau gospodăriile, fiind evacuaţi cu milioanele din oraşele ameninţate de bombe, “oamenii erau îngrijoraţi de ameninţarea bombardamentelor şi de lipsa de alimente şi simţeau că era cumva nepotrivit să îşi permită «luxul» de a avea un animal de companie în timpul războiului”, explică Pip Dodd, muzeograf în cadrul Muzeului Naţional al Armatei.

Dar de ce este această poveste atât de puţin ştiută? Pentru că nu este uşor de spus şi de acceptat.

“Pentru că nu e o poveste frumoasă, nu se potriveşte cu imaginea noastră de popor iubitor de animale. Oamenilor nu le place să-şi aducă aminte că, la primul semn de război,  ne-am apucat să omorâm pisoii”, spune Hilda Kean.

Şi totuşi, aşa a fost – un exemplu groaznic de efect al furtunii emoţionale pe care vestea războiului a iscat-o în sufletele oamenilor şi care i-a făcut să acţioneze dintr-un impuls care, multiplicat prin participarea a sute de mii de familii, a dus la această puţin cunoscută tragedie.