400 de ani de la moartea lui Cervantes. Quijote reloaded. Mic ghid de definire a (a)normalului

Regresie în timp. Întoarcere în Secolul de Aur spaniol pe vremea lui timpul Cervantes şi a lui Don Quijote de la Mancha. La Casa Filipescu-Cesianu, Bucureşti. Pe fereastră, primăvară de aici sau de atunci? Aleile de piatră ale pavajului amintind de un posibil drum pe care şi-ar fi purtat paşii Don Quijote călare pe mârţoagă să în chip de cal iscusit şi brav, alături de fidelul sau scutier, burtosul Sancho Pânză. Pe atunci, la început se secol XVI-lea. Acum, în secolul XXI, la 400 de ani de la moartea autorului, primul român modern este mai actual că niciodată.

• Ana Blandiana, la podcastul „Altceva cu Adrian Artene”: „Am învățat să citesc și am început să…
• Scriitoarea Ana Blandiana, invitată la podcastul „Altceva cu Adrian Artene”, a povestit despre „cea mai grea”…

Comunicarea „Melancolia lui Don Quijote. Bolile sufletului în Secolul de Aur” susţinută săptămâna trecută cu ocazia comemorării celui de-al IV-lea centenar de la moartea lui Miguel de Cervantes, i-a antrenat pe de Prof. univ. dr. Octavian Buda – şeful catedrei de Istoria Medicinei, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti şi pe medicul scriitor spaniol Slavko Zupcic, specialist în psihiatrie şi istoria medicinei în încercarea de a defini şi de a explică „Melancolia lui Don Quijote. Bolile sufletului în Secolul de Aur”. Demersul comunicării a avut menirea de a realiza un dialog între lumea literaturii / a criticii literare şi cea a medicinei / a psihiatriei pentru a reactualiza universul şi psihologia lui Don Quijote într-o încercare de a defini personalitatea şi unicitatea unuia dintre cele mai mari personaje din istoria literaturii, Don Quijote. Discuţia întinsă pe o ora şi jumătate a realizat o „disecţie” pe trupul imaginar al iscusitului hidalgo dintr-un umil orăşel al regiunii La Mancha.

Profesorul de istoria medicinei Octavian Buda a punctat în introducerea dialogului cele mai importante momente din istoria nebuniei, mergând pe ilustrarea particularatilor cazului Quijote, pe chestiunile medicale ale romanului lui Cervantes pentru a duce la înţelegerea unui univers uman cu probleme ce nu şi-au pierdut actualitatea nici astăzi, Barocul. De altfel, problema conştiinţei umane a fost piatră de hotar a întregii discuţii.

Medicul Octavian Buda a realizat o comuniune între literatură şi ştiinţă într-un demers pasionant de a reactualiza personajul lui Cervantes. Quijote şi-a lepădat astfel imaterialitatea pentru a se prezenţa celor ce i-au parcurs aventurile, care i-au cunoscut gândurile şi au fost fascinaţi de puterea credinţei sale, pentru a se reliefa în întregime. Persoană şi nu personaj, Quijote s-a recompus din citatele operei lui Cervantes, din exegeza realizată de cei doi medici.

De la Philippe Pinel, fondatorul abordării umane a psihiatriei moderne care vorbeşte despre manie în perioada iluministă, la psihiatrul german Emil Kraepelin, cel care a sistematizat psihiatria modernă în nevroze, psihoze şi tulburări de personalitate – demensiunile paranoide, la marile diagnosticele din manualele modernă: tulburări delirante, toate diagnosticele au fost verificate prin prisma psihologiei lui Don Quijote. Cum era, de fapt, personajul lui Quijote? Cât de „nebun” se înfăţişa Quijote în societatea de atunci şi ce diagnostic just i-am putea pune?

„Don Quijote” concentrează şi impresionează prin actualiatea condiţiei umane, a limitelor existente, a definirii umanului, normalului, patologicului, a modului în care o persoană singulară este diferită de restul societăţii, dar şi a modului în care societatea reacţionează la acest personaj, a precizat profesorul român de istoria medicinei.

„Prea multă sănătate poate fi nebunie şi nebunie în orice caz dacă viaţă este văzută că ce este şi nu ce-ar trebui să fie.”, avertiza Cervantes. A fi întotdeauna pregătit şi a-ţi duce viaţă într-un reper predeterminat înseamnă o jumătate de victorie, a afirmat Octavian Buda, invitându-l astfel la dialog pe medicul psihiatru şi scriitorul de origine venezueleană Slavko Zupcic scriitor, Doctor în medicină al Universităţii Autonome din Barcelona.

La fascinantul dialog, medicul Slavko Zupcic a lăudat demersul lui Octavian Buda impresionând publicul prin umorul sau bine dozat şi aprecierile sale critice la adresa a ceea ce am putea numi o carte-cult: „Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha”.

Lansându-se într-un demers similar colegului sau român prezent la discuţie, Slavko Zupcic a vorbit nu doar ca medic, ci şi ca scriitor: „Completarea dialogului cu practica medicală, psihiatrică şi idile pe care eu le stăpânesc, le am că cititor şi că scriitor. Asta este contribuţia pe care cred că pot să o aduc la această masă. (…) A aplică metodă medicinei literaturii: Ar putea părea o tabula rasă. Este o carte cu care razi, o carte minunată în acest sens. Cervantes a fost un geniu unic? A fost probabil. Pentru anumite motive apar alte evenimente literare cum ar fi opera lui Shakespeare. Cervantes, ieri, astăzi este o ştire, în mai sigur va fi o ştire şi Shakespeare. Nu putem spune care este mai bună sau mai slabă, nu putem să le comparăm. Ca în dragoste, fiecare are dreptul să aleagă pe cine iubeşte mai mult, cu cine se simte contemporan. Cervantes a fost un geniu unic. Oare nu ştiau ei despre ştiinţele care se năşteau în jurul lor. Dacă credem că genialitatea artistică se poate exprimă izolat, aceeaşi genialitate aristica nu e străină de societatea în care s-a născut, nici de ştiinţă care se dezvolata în jur. Dacă credem că ştiinţă e un proces, atunci şi literatură, cultură esre. Cărţile noastre or să dispară. O să rămână în istoria literaturii cei consideraţi cei mai buni.
Cervantes şi opera lui Don Quijote este un balsam, când vorbim despre balsamul lui Quijote care linişteşte şi vindecă orice boli. Când vorbimd espre posibilă nebunie a acestui personaj, pentru mine este o binecuvântare.”, a punctat medicul psihiatru spre încântarea publicului.

Discuţia a urmat apoi firul recontextualizarii operei lui Cervantes în viziunea medicului Octavian Buda exprimând că „E ceva în Don Quijote care frapează de la bun început. E unic acest lucru pentru că ne raportăm la secolul XVII. Fiecare se găseşte legat de o anume realitatea de viaţă legată de cartea lui Cervantes.”, trecându-se apoi în mod sistematic a inventarierea simptomelor descrise în opera lui Cervantes, paleta de manifestări fizice şi psihice ale „nebuniei” lui Quijote: „Palpitaţii, tremur, bătăile neregulate ale inimii. Don Quijote suferea de un tremur necontrolat, o compensare anxioasă”. Don Quijote sforărie, are insomnii, trece de la dezorientare temporară şi spaţială, la sentimentul de comprimare a timpului, a identificat medicul român spre a incită publicul cu întrebarea: ce e în spatele reacţiilor sale paradoxale?

La întrebarea lansată de Octavian Buda, colegul sau spaniol a venit cu un posibil răspuns: „Ochii noştri văd doar patologia. Când găsim simptome şi patologii, îl calsificam pe Don Quijote fără să ne gândim că boala are şi lucruri pozitive, poate să producă şi transformări psihice şi de conduită care să îmbunătăţească viaţă unui pacient pe termen scurt. În cazul lui Quijote, patologia este o boală care permite cartea, care permite cititorilor săi să stăm cu sufletul la gură, legaţi de carte. Sindrom de confuzie, dezorientare există cu siguranţă. Ca să abordăm din punctul de vedere al al psihiatriei, vorbim de melancolia lui Quijote. Nebunia că atare e greu de definit. Quijote era trist, dar mulţumit, era dezorientat pe scurte momente. Să ne gândim la Quijote că persoană, nu că personaj, să ni-l imaginăm pe câmpurile triste şi pustii din La Mancha, suferind de foame şi de sete şi primind câte o bătaie, la fiecare 2-3 capitole autorul permite o schimbare de scenariu când descrie un scenariu al nebuniei. Printre toate patologiile existente, cea care se potriveşte cel mai bine lui Don Quijote sunt simptomele delirante, posibilitatea că Don Quijote să fi delirat.”

Un roman că Don Quijote nu poate naşte certitudini, ci o multitudine de întrebări, aşa cum au fost cele ridicate de medicul SlavkoZupcic: „În ce faza se află Don Quijote, în faza de manie? Alzheimer? Demenţă? Psihiatria spune că este vorba de o tulburare delirantă. Care sunt delirurile lui Quijote? Crede în ordinul cavalerilor şi că există o femeie care este cea mai frumoasă din lume, Dulcineea del Toboso.”

Dialogul celor doi a fost punctat şi de anumite precizări de ordin biografic făcute de medicul Octavian Buda. Am putut afla faptul că Miquel de Cervantes provenea dintr-o familie de medici, tatăl lui a fost chirurg, chirurgia neavând în epoca statura din timpurile moderne, chirurgii făcând lucruri primitive, fiind puşi pe aceeaşi treaptă cu bărbierii, dar şi că Cervantes avea accesul la o întreagă literatură, avea 200 de volume aflate într-o biblioteca privată.

Cervantes era un om cu spiritul viu, curios, fiind la curent cu tot ce însemna cultură, pictură (Velazquez, Murillo, Zurbaran), muzică, ştiinţă, cultură (Lope de Vega, Calderon de Barcă). În medicină se înţelege faptul că corpul uman poate fi disecat, structura lui poate fi reprodusă în tratatele de anatomie (cum este cel al liu Pedro Andrés del Alcázar). Acest realism anatomic este preluat sub formă unui realism psihologic în opera lui Cervantes, în secolul a XVII-lea Cervantes dând impresia unei camere de filmat într-un univers uman trăit extrem de plenar, a punctat profesorul român.

Dialogul a revelat activismul spiritului lui Quijote, celebrul hidalgo dorind modificarea societăţii în spiritul vestic. Pe de altă parte, medicul spaniol a punctat însemnătatea lui SanchoPanza în romanul lui Cervantes: „Este un schimb de roluri permanent între Quijote şi Sancho Pânză, fidelul sau scutier. Se face un schimb, o nebunie care gravitează între cele două personaje.”, fiind evidenţiată care este cea mai mare nebunie comisă în carte.

„Nebunie este nu să te baţi cu morile de vânt, ci arderea cărţilor, cărţile de cavalerie. Cine face acest lucru? Este nepoata lui Don Quijote, menajeră şi preotul. Aceste personaje apar în multe ocazii în faţă lui Sancho şi Don Quijote, cei doi au simptome de univers delirant”, a explicat Slavko Zupcic.

Exegeza medicului spaniol a trecut dincolo de limitele literaturii şi ale medicinei într-o îngemănare a ştiinţei cu artă, acesta afirmând: „Nebunia este personajul cărţii pentru a ne face să citim noi cartea. Dacă nebunia tranzitează cartea, atunci bolnavul este cititorul. Când bolnavul este cititorul, noi suntem nebunii, suntem cei care am înnebunit. Cheia este să crezi în cavaleri. Am început să cred în ordinul cavalerilor şi de mai multe ori mi s-a întâmplat să-i spun unei fete că e la fel de frumoasă că Dulcineea din Toboso. Eu am înnebunit citindu-l pe Cervantes. Am înnebunit cu un singur român de cavalerie. De ce înnebuneşte cititorul? A devenit un cititor profesionist înseamnă a înnebuni când citeşti cărţi de cavalerism.”

Doi medici psihiatri în apărarea „nebuniei”. Doi medici psihiatri în apărarea lui Don Quijote, a gândirii autentice venind cu exemple din istoria medicinei, după cum a exprimat şi doctorul Octavian Buda, dându-l că exemplu pe unul dintre fondatorii neuroştiintei moderne, Ramón y Cajal: „Pentru Ramon Cajal, Don Quijote nu e nebun. Societatea în care trăieşte e într-o degringolada morală. Quijote este hidalgo, un ideal al umanităţii al valorii morale şi al justiţiei. Acest ideal uman este cel care trebuie să fie deasupra oricărei maniere tehnice de a iniţia simptome şi boli.” Cuvintele medicului spaniol au venit spre a îmbrăţişa total ideile exprimate înainte: „Hidalgii şi cavalerii care suntem noi ne mulţumim cu munca noastră şi să fim cititori ai lui Quijote.”

De aceea cititorii trebuie să îi permită nebunia lui Quijote, să îl lase să existe, să-l citească pentru a-l înţelege: „Acesta este cititorul profesionist. El e cel care înnebuneşte. Nebunia cititorului. Dansul nebuniei este posibil prin literatură de calitate.”, au conchis cei doi medici magnificul dialog sub egida Institutului Cervantes din Bucureşti şi a Muzeului Municipiului Bucureşti.

Sursa: Mediafax