Iubirea a schimbat viaţa unuia dintre cei mai mari fizicieni ai secolului XX – FOTO

Un om minunat dar foarte ciudat

Născut în Bristol (Anglia) în 1902, Dirac a devenit, după Einstein, al doilea cel mai important fizician teoretician al secolului al XX. El a studiat la Cambridge, unde a scris prima teză despre mecanica cuantică. La scurt timp după aceea el a creat una dintre „cele mai renumite teorii din fizică – ecuaţia Dirac, care a prezis corect existenţa antimateriei”.

• Ce este fenomenul „manosphere” și de ce politicienii britanici cer măsuri ferme pentru protejarea bărbaților?
• Astăzi se împlinesc 140 de ani de la naşterea unuia dintre cei mai mari pictori ai…

Paul Dirac în 1933. Sursa foto: Nobel Foundation/ Wikimedia Commons

”Dirac a făcut mai mult decât oricare alt om de ştiinţă pentru a reconcilia teoria generală a relativităţii lui Einstein în mecanica cuantică”, afirmă Richard Gunderman, profesor de Medicină,  Arte Liberale şi filantropie la Universitatea Indiana.

În 1933, Dirac a primit Premiul Nobel pentru Fizică şi a devenit cel mai tânăr fizician teoretic care ar fi luat vreodată acest premiu.

Atunci când Dirac a primit Premiul Nobel, el avea un stil de viaţă extrem de monoton şi, pentru cei mai mulţi, neatrăgător. Potrivit biografiei sale realizată de Graham Farmelo, Omul ciudat: Viaţa ascunsă a lui Paul Dirac, Mistica Atomului, Dirac a fost un individ incredibil de taciturn. Era aproape imposibil să-l faci să rostească măcar un cuvânt. Acest fapt le-a permis colegilor lui răutăcioşi să introducă o nouă unitate de măsură pentru rata vorbirii umane. Potrivit lor, Dirac ar fi adoptat o strategie de a folosi un singur cuvânt pe oră.

Farmelo îl descrie ca fiind un om complet absorbit de lucrarea sa, cu absolut nici un interes faţă de alte persoane sau de sentimentele lor şi cu totul lipsit de empatie. El atribuie acest lucru educaţiei sale şi evenimentelor din copilărie. Tatăl lui Dirac era un tiran şi-l pedepsea fără milă pentru orice eroare în vorbire, iar tânărul Dirac a adoptat strategia de a rosti cât mai puţine cuvinte.

Dirac era un ciudat din perspectivă socială, el nu prezenta interes nici măcar pentru sexul opus. O dată, povesteşte Farmelo, Dirac s-a trezit pe aceeaşi navă de croazieră, ce a călătorit două săptămâni din California în Japonia, cu fizicianul eminent Werner Heisenberg. Gregar Heisenberg se bucura din plin de oportunităţile călătoriei pentru ”fraternizarea” lejeră cu sexul opus, dansând cu toate fetele disponibile. Atunci între Dirac şi Heisenberg a existat acest dialog: Dirac – „De ce dansezi?”, Heisenberg a răspuns: „Când sunt atâtea fete frumoase, este întotdeauna o plăcere să dansez”. Dirac a cugetat câteva minute înainte de a răspunde: „Dar Heisenberg, cum ştii dinainte că fetele sunt frumoase? „

Dragostea a găsit profesorul

Într-o zi, ceva remarcabil s-a întâmplat în viaţa lui Dirac. Numele ei era Margit Wigner, sora unui fizician maghiar. Ea era în vizită la fratele ei la Institutul pentru Studii Avansate din Princeton (New Jersey) unde tocmai sosise Dirac. Acolo şi s-au cunoscut.

”După prima lor întâlnire, cei doi au luat cina împreună, dar Dirac a rămas, în mare parte, concentrat asupra muncii sale”, scrie în articolul său Richard Gunderman.

Dupa ce Margit, numită familiar Manci, a revenit în Europa, cei doi au menţinut o corespondenţă inegală. Manci scria zilnic scrisori, care ajungeau la mai multe pagini, la care drept răspuns Dirac îi scria câteva fraze la fiecare câteva săptămâni.

Ea a persistat, în ciuda avertismentelor lui dure

”Mă tem că nu pot scrie astfel de scrisori frumoase pentru tine, probabil pentru că sentimentele mele sunt atât de slabe şi viaţa mea este în principal preocupată de fapte şi nu sentimente”, îi scrie într-o scrisoare Dirac lui Manci, citat de Richard Gunderman.

În cele din urmă, exasperată de lipsa sentimentelor lui, Manci i-a scris că el ar fi trebui să „primească un al doilea Premiu Nobel pentru cruzime”. Dirac i-a scris înapoi: ”Ar trebui să ştii că eu nu sunt îndrăgostit de tine. Ar fi greşit să pretind că sunt îndrăgostit, fiindcă niciodată nu am fost şi nu pot să înţeleg aceste sentimentele fine”.

Însă cu timpul, perspectiva lui Dirac a început să se schimbe. După ce sa întors dintr-o vizită cu Manci la Budapesta, Dirac îi scrie: „M-am simţit foarte trist să mă despart de tine şi încă mai simt că mi-e dor foarte mult. Nu înţeleg de ce acest lucru se întâmplă fiindcă mie, de obicei, nu mi-e dor de oameni, atunci când îi părăsesc”.

„Omul a cărui strălucire matematică a descuiat noi adevăruri despre natura fundamentală a universului, prin relaţia cu Manci, a început să descopere adevăruri despre viaţa de om pe care el nu a cunoscut-o până acum”, scrie în articolul său Richard Gunderman.

Sura foto:Paul şi Manci în 1963. GFHund/ Wikimedia Commons

La scurt timp după aceea, când ea a revenit pentru o altă vizită, el i-a cerut să se căsătorească cu el, Manci a acceptat imediat. Cuplul s-a bucurat de două luni de miere. Peste un timp, Dirac îi scrie o scrisoare soţiei sale: ”Manci, draga mea, îmi eşti foarte dragă. Ai făcut o schimbare minunată în viaţa mea. M-ai făcut uman … simt că viaţa merită să fie trăită doar pentru a te face fericită şi nu pentru nimic altceva”.

Pe scurt, un om genial, dar singur a găsit ceva nou şi minunat, care-i lipsea vieţii sale – dragostea.

Autorul memoriului despre Paul Dirac este Richard Gunderman, profesor de Medicină,  Arte Liberale şi filantropie la Universitatea Indiana.

„Divinul Spinoza, iartă-mă. Eu am înnebunit”

O altă istorie nemapomenită este despre laureatul premiului Nobel Isaac Bashevis Singer şi se numeşte The Spinoza of Market Street. 

Ea povesteşte despre un savant în vârstă, care şi-a dedicat viaţa studiind lucrarea de etică a lui Spinoza. Protagonistul istoriei, Fischelson, şi-a pierdut locul de muncă de bibliotecar şi a fost expulzat din comunitatea sa religioasă pentru vederile sale eretice şi şi-a dedicat viaţa pentru un studiu solitar. Noaptea, el privea cerul prin telescopul său unde găsea verificarea înţelepciunii stăpânului său.

Apoi, într-o zi, Fischelson s-a îmbolnavit. O vecină, ”fată bătrână” fără carte l-a îngrijit şi l-a pus pe picioare. În cele din urmă, deşi doctorul nu a înţeles exact cum sau de ce, ei s-au căsătorit. În noaptea nunţii, după activităţi pasionale neprevăzute, bătrânul se uită direct la stele şi murmură: „Divinul Spinoza, iartă-mă. Eu am înnebunit”. El a învăţat că în viaţă există mai mult decât speculaţiile teoretice pe care l-au preocupat zeci de ani.

Sursa: IFL Science

Vă recomandăm şi aceste articole: