Simbolismul ascuns din „Fiul omului” de René Magritte

Fiul omului/The Son of Man (1964) de René Magritte (1898 – 1967) este una dintre picturile așa numite enigmatice ale secolului XX. Reprezentând un bărbat îmbrăcat în costum, cu o pălărie bowler, cu fața ascunsă în spatele unui măr verde plutitor, și care stă în fața unui zid și a unei mări mohorâte, imaginea a pătruns în cultura pop, inspirând filme, meme-uri, speculații fără sfârșit și multe „de ce-uri”.

René Magritte (1898 – 1967), un suprarealist belgian, și-a dedicat cariera provocării percepției realității. Spre deosebire de contemporani precum Salvador Dalí, care se aplecau asupra peisajelor fantastice de vis, suprarealismul lui Magritte a prosperat prin juxtapunerea obiectelor obișnuite în contexte tulburătoare. Iar Fiul Omului exemplifică această abordare, îmbinând banalul cu misteriosul pentru a provoca întrebări despre identitate, vizibilitate și condiția umană.

• Pamela Colman Smith, femeia din spatele celui mai faimos set de cărți de Tarot
• Morten Harket, solistul trupei A-ha. La vârsta de 4 ani scria muzică și cânta la pian

Magritte a descris odată pictura ca fiind „o confruntare între vizibilul care este ascuns și vizibilul care este prezent”. Mărul, care planează tocmai pentru a ascunde fața bărbatului, devine atât o barieră, cât și un indiciu. Într-un interviu din 1965, el a explicat: „Tot ceea ce vedem ascunde altceva…Există un interes pentru ceea ce este ascuns și pentru ceea ce vizibilul nu ne arată”.

Ispita, anonimatul și paradoxul uman

Mărul verde este cel mai dezbătut simbol al tabloului. În timp ce unii îl interpretează ca fiind o aluzie la „fructul interzis” biblic (făcând referire la Adam și păcatul originar), viziunea seculară a lui Magritte asupra lumii sugerează o metaforă mai amplă. Merele apar frecvent în lucrările sale (The Listening Room prezintă un măr uriaș care umple o cameră), simbolizând familiarul devenit straniu.

În The Son of Man, mărul servește unui dublu scop: Identitate și anonimat, pe de-o parte – prin ascunderea feței bărbatului, Magritte critică obsesia societății pentru individualism. Figura cu pălărie cu boruri reprezintă „omul de rând”, chipul său acoperit reflectând modul în care viața modernă șterge identitatea personală sub conformism. Paradoxul vizibilității, pe de altă parte. Mărul invită privitorii să „vadă dincolo” de el, însă plasarea sa face ca fața să rămână necunoscută. Magritte ne provoacă dorința de a descoperi adevăruri, sugerând poate că unele mistere nu pot fi rezolvate.

Istoricul de artă Michel Foucault, în lucrarea This is not a pipe, a analizat jocul lui Magritte asupra percepției, susținând că opera sa perturbă „logica reprezentării”. Mărul nu este doar un obiect – este o ghicitoare despre limitele înțelegerii umane.

În spatele figurii, un zid jos separă un teren pietruit de o mare vastă și turbulentă. Acest cadru îmbină obișnuitul (zidul, costumul urban) cu infinitul (oceanul), un semn distinctiv al suprarealismului lui Magritte.

Zidul posibil să simbolizeze limitele construite ale societății – reguli, rutină și raționalitate, iar oceanul poate că reprezintă subconștientul, necunoscutul și vastitatea existențială. În lucrarea lui Magritte, The Blank Signature (1965), un călăreț dispare într-o pădure fragmentată, amestecând în mod similar realitatea și iluzia. Marea poate face aluzie aici la imprevizibilitatea vieții, aflată dincolo de controlul uman.

Această dualitate reflectă convingerea lui Magritte că realitatea este o construcție fragilă. Așa cum el însuși a declarat: „Mintea iubește necunoscutul. Îi plac imaginile a căror semnificație este necunoscută, deoarece semnificația minții însăși este necunoscută”.

În ceea ce privește vestimentația bărbatului – palton închis la culoare, cravată roșie și pălărie bowler – este esențială pentru critica lui Magritte la adresa conformismului burghez. Costumul anonimizează personajul, reducându-l la un arhetip societal. Cu toate acestea, mărul suprarealist perturbă această uniformitate, injectând mister în banal.

Criticii de artă remarcă faptul că pălăria bowler aduce, de asemenea, un omagiu tatălui lui Magritte, un croitor care purta adesea o pălărie asemănătoare, o notă personală care adaugă profunzime emoțională, îmbinând autobiografia cu teme universale.

Fascinația lui Magritte pentru lucrurile obișnuite s-a extins la propria sa viață; artistul a trăit fără pretenții în suburbia Bruxelles-ului, chiar dacă arta lui a subvertit normele. Costumul, ca să revenim la el, devine astfel o metaforă a artistului însuși – în exterior convențional, în interior revoluționar.

Deși titlul lucrării îl evocă pe Hristos (făcând referire la Matei 24:30), Magritte, un ateu, a respins interpretările religioase. În schimb, Fiul omului face probabil aluzie la condiția existențială a umanității – tensiunea dintre existența vizibilă și lumile interioare ascunse.

Cercetătoarea Suzi Gablik scrie în Magritte (1985) că titlul subliniază „situația umană dificilă de a fi deopotrivă cunoscut și necunoscut, pentru alții și pentru sine”. Pictura devine o meditație asupra invizibilității existențiale, întrebând: Cât de bine putem cunoaște cu adevărat pe cineva, inclusiv pe noi înșine?

Această ubicuitate vorbește despre temele universale ale picturii. Pe măsură ce cultura evoluează, la fel se întâmplă și cu interpretarea ei – dar misterul de bază rămâne, iar afirmația în glumă a lui Magrittea „Pictura mea sunt imagini vizibile care nu ascund nimic… Ele evocă misterul”, ne bagă și mai mult în ceață.

Surse:

https://www.riseart.com/article/2699/masterpiece-in-the-spotlight-the-son-of-man-magritte

https://www.singulart.com/blog/en/2024/03/10/the-son-of-man-by-rene-magritte/

https://www.bilapilap.com/the-truth-hidden-behind-the-eyes-the-son-of-man-painting-rene-magritte-s-art-and-secrets

Vă mai recomandăm să citiți și:

Prânzul la iarbă verde, cel mai „scandalos” tablou al lui Manet

Portretul ascuns din tabloul Bacchus al lui Caravaggio. Un mister vechi de peste 400 de ani dezvăluit de tehnologia modernă

Primul mare furt de oiecte de artă din istorie. Tabloul luat de pirați

Radu Dogaru, românul care a furat tablouri dintr-un muzeu din Rotterdam. Mama sa ar fi ars lucrările de artă