„Persistența memoriei” a lui Salvador Dalí. Decodarea enigmei suprarealiste a timpului

În 1931, Salvador Dalí (1904 – 1989) avea 27 de ani atunci când a dezvăluit o mică pictură în ulei (24 x 33 cm), tablou ce avea să devină una dintre cele mai disecate opere de artă din istorie: Persistența memoriei. Cu ceasurile aproape înfricoșătoare, scurgându-se, drapate peste un peisaj arid, lucrarea trece dincolo de simpla intrigă vizuală, stârnind dezbateri despre fluiditatea timpului, conștiința umană și teroarea existențială.

Dalí a pictat Persistența memoriei în Port Lligat, Spania, în 1931, în timpul unei perioade de introspecție intensă. Suprarealismul, mișcarea avangardistă care căuta să canalizeze mintea inconștientă, se afla la apogeu. André Breton, fondatorul suprarealismului, l-a salutat pe Dalí drept „cea mai orbitoare figură”, lăudându-i „metoda critică paranoică” – o tehnică de acces la creativitatea subconștientă prin intermediul gândirii iraționale.

• Cât durează formarea unei fosile? Iată ce ne învață o broască!
• Au trecut 61 de ani de la închiderea închisorii Alcatraz. „Stânca” unde a fost reţinut faimosul…

Totuși, geneza picturii a fost surprinzător de banală. După o cină cu brânză Camembert, Dalí a observat că resturile se topeau sub căldura catalană. „M-am ridicat și m-am dus în studio să mă uit la tabloul pe care urma să îl pictez”, a scris el în autobiografia sa. „Acel Camembert mi-a dat o viziune instantanee: ceasurile moi”. Iar această fuziune între cotidian și straniu a devenit semnul distinctiv al tabloului.

Ceasuri, furnici și o față neterminată

Persistența memoriei este un masterclass în ambiguitatea simbolică. Cele trei ceasuri de buzunar căzute sugerează prăbușirea timpului sub influența experienței subiective, în vreme ce pe un al patrulea ceas, rigid și închis, se târăște o colonie de furnici – un motiv pe care Dalí l-a legat de descompunere și mortalitate. O formă de culoarea cărnii, pictată în centru, care seamănă cu o față care, de asemenea, se topește, cu genele închise, este considerată a fi autoportretul lui Dalí, simbolizând fluiditatea identității în vis. Coasta dezolantă a Cataloniei, redată în detalii clare, contrastează cu ceasurile onirice, ancorând suprarealismul în familiar.

Opera lui Dalí a apărut în contextul unor schimbări seismice în știință și psihologie. În 1905, teoria relativității a lui Einstein a redefinit timpul ca o dimensiune maleabilă, nu ca o constantă fixă. Deși Dalí a afirmat că are o înțelegere limitată a teoriei, el a colaborat ulterior cu fizicianul Ilya Prigogine, declarând: „Diferența dintre un nebun și mine este că eu nu sunt nebun”.

Simultan, lucrarea lui Freud Interpretarea viselor (1899) a revoluționat arta prin legitimarea subconștientului. Dalí s-a întâlnit cu Freud în 1938, prezentându-i o schiță din Persistența memoriei. Freud a remarcat ulterior: „Acest spaniol… m-a făcut să-mi reconsider părerea despre suprarealiști”. Logica de vis a tabloului – în care timpul se îndoaie și realitatea se deformează – oglindește posibil explorarea dorințelor reprimate ale lui Freud.

Cercetătorii au dezbătut îndelung implicațiile filosofice ale tabloului: Jean-Paul Sartre a criticat evadarea de „rea credință” a lui Dalí, însă lucrarea rezonează cu teme existențiale – tirania timpului și căutarea de sens a umanității. Istoricul de artă Dawn Ades leagă ceasurile de „prăbușirea timpului obiectiv”, reflectând incertitudinea post-einsteiniană. Iar unii rerezentanți ai filosofiei orientale au interpretat ceasurile care se topesc ca fiind apropiate de conceptele budiste ale impermanenței (anicca), în care agățarea de structuri rigide provoacă suferință.

În anii 1930, criticii au respins lucrarea, considerând-o frivolă, dar simbolismul ei stratificat i-a consolidat de atunci statutul de test Rorschach filosofic.

Psihicul lui Dalí este gravat în fiecare detaliu. Furnicile care devorează ceasul închis sunt un ecou al traumei sale din copilărie, atunci când a văzut un liliac acoperit de insecte. Peisajul arid oglindește relația tensionată cu tatăl său, care l-a renegat în 1929.

Dr. Julie Jones, analist freudian, notează: „Chipul incomplet și ceasurile simbolizează teama lui Dalí de mortalitate și anxietatea sexuală – formele care se topesc evocă atât erotismul, cât și decadența”. În schimb, cercetătorii jungiști susțin că tabloul reprezintă inconștientul colectiv, cu simboluri universale ale timpului și decăderii.

Se știe că valorează aproximativ 150 de milioane de dolari și a fost donat de un cumpărător anonim Muzeului de Artă Modernă din New York, SUA, în 1934.

În 1954, Dalí a creat o continuare a picturii, Dezintegrarea persistenței memoriei, un peisaj reprezentând descompunerea materiei în atomi.

Un sondaj din 1956 a clasat Persistența Memoriei pe locul al doilea în topul celor mai recunoscute opere de artă la nivel mondial, după Mona Lisa.

Surse:

https://www.dalipaintings.com/persistence-of-memory.jsp

https://www.mentalfloss.com/article/62725/15-things-you-didnt-know-about-persistence-memory

https://www.britannica.com/topic/The-Persistence-of-Memory

Vă mai recomandăm să citiți și:

Salvador Dalí, suprarealistul spaniol cu cea mai faimoasă mustață din lume. „Inteligența fără ambiție este ca o pasăre fără aripi”

Ben Kingsley, de la Salvador Dali la Mahatma Gandhi, și mai mult de atât. „Dacă prietenul tău cel mai bun ți-a furat iubita, devine o chestiune de viață și de moarte”

O tehnică a somnului folosită de Salvador Dali pare să funcționeze cu adevărat

David Lynch, regizor dar și pictor, designer de mobilier și susținător al meditației transcedentale