André Breton, revoluționarul suprarealist din cafenea

Anul 1925 îl găsește pe André Breton ca un boem în cafenelele pariziene, notând primele sale idei transformate în poeme. În jurul său, artiști ca Max Ernst și Yves Tanguy își rostogolesc cuvintele în caiete, fără să știe că inventau un joc care va defini suprarealismul.

André Robert Breton (n. 19 februarie 1896, Tinchebray – d. 28 septembrie 1966) a fost scriitor, poet și teoreticianul principal al suprarealismului. Primul său Manifest Suprarealist (1924) a definit mișcarea ca „automatism psihic pur”, reconciliind visul cu realitatea într-o „suprarealitate”

• Eleanor de Aquitania, femeia care a condus Europa din umbra
• Robert de Boron, autorul uitat care a reinventat legenda Sfântului Graal

Breton s-a născut în Tinchebray, Franța, la 19 februarie 1896, într-o familie destul de modestă – tatăl era polițist și ateu, iar mama sa, croitoreasă. Interesul timpuriu al lui André pentru psihiatrie l-a condus la facultatea de medicină, unde a lucrat în secțiile de neuropsihiatrie în timpul Primului Război Mondial, atunci confruntându-se cu ororile războiului, inclusiv soldați răniți și desfigurați pe câmpul de luptă. Această experiență l-a detrerminat să aprofundeze înțelegerea stărilor psihologice și l-a condus către figuri influente precum Jacques Vaché, una dintre principalele surse de inspirație ale mișcării suprarealiste.

În 1916, Breton el s-a implicat pentru o scurtă perioadă de timp în dadaism, iar în 1919 a co-fondat revista literară Littérature împreună cu Louis Aragon și Philippe Soupault, în paginile căreia a fost prezentat textul Les Champs Magnétiques (Câmpurile magnetice), care exemplifică scrierea automată – o tehnică care va deveni esențială pentru suprarealism.

În 1924, Breton a publicat primul Manifest suprarealist, definind suprarealismul drept „automatism psihic pur”. L-a descris ca pe o metodă de exprimare a gândirii fără cenzură sau preocupări morale, manifestul fiind cel care a pus bazele suprarealismului ca mișcare artistică și filosofică și care a încercat să reconcilieze visul și realitatea în ceea ce Breton a numit „suprarealitate”.

De-a lungul carierei, Breton a scris mai multe lucrări importante, inclusiv Nadja (1928) și L’Amour fou (1937). Nadja, în special, este notabilă pentru explorarea nebuniei și a inspirației prin prisma unei relații cu o femeie care devine bolnavă mintal.

Anii 1930 au adus o ruptură în mișcarea suprarealistă. Unii artiști, precum Max Ernst, René Magritte și Salvador Dalí, și-au concentrat eforturile pe explorarea relației dintre vise și creație artistică. Alții, însă, sub influența lui André Breton, au ales calea activismului politic, respingând atât fascismul, cât și compromisurile comerciale. Breton însuși a pledat pentru o artă angajată, iar poziția sa a atras nu doar colegi bărbați, ci și femei precum Lee Miller și Meret Oppenheim, impresionate de abordarea sa inovatoare a identității sexuale și a libertății creative.

Scriitor, filosof, dar și om implicat în politică. Breton s-a alăturat Partidului Comunist Francez în 1927, dar l-a părăsit în 1935 din cauza dezacordurilor cu privire la politicile lui Stalin, aderând totuși la principiile marxiste. De altfel, angajamentul său politic a influențat destul de multe dintre scrierile pe care le-a publicat de-a lungul anilor 1920 și 1930. În 1938, aflându-se în Mexic, a colaborat împreună cu Leon Troțki (revoluționar rus, politician sovietic și teoretician politic) la „Manifestul pentru arta revoluționară independentă”, criticând stalinismul și apelând la libertatea creativă.

În 1941, Breton a părăsit Franța sub ocupația nazistă și s-a stabilit la New York, unde și-a continuat activitatea. Timp de câțiva ani, a influențat profund mișcarea artistică americană, inclusiv pe viitorii mari expresioniști abstracți precum Jackson Pollock. În 1942, la Universitatea Yale – după cum menționează britannica.com – a organizat o importantă expoziție suprarealistă și a publicat un nou manifest al mișcării. Totuși, deși și-a găsit refugiul în Statele Unite, Breton și-a păstrat poziția critică față de societatea americană, descriind-o ca pe „o țară de sardine la conservă” într-o notă plină de deziluzie.

După cinci ani de exil american, Breton s-a întors în Parisul postbelic în 1946. Aici și-a reluat cu vervă activitatea, organizând în 1947 o nouă expoziție suprarealistă care a reafirmat relevanța mișcării. Perioada aceasta a fost una prolifică din punct de vedere literar: în 1948 a publicat la Paris volumul Poèmes, iar două decenii mai târziu, în 1969, antologia Selected Poems a văzut lumina tiparului la Londra.

Apartamentul său de pe Rue Fontaine nr. 42 s-a transformat într-un adevărat sanctuar al suprarealismului – un loc plin de artefacte tribale, manuscrise rare și curiozități care stimulau imaginația. Însă în timp ce mișcarea glorifica „iubirea nebună”, vocile feminine ale suprarealismului începeau să se ridice împotriva viziunii patriarhale a lui Breton. Leonora Carrington, pictorița britanică exilată în Mexic, și-a exprimat public critica față de această abordare limitativă. Nici chiar Jacqueline Lamba, soția și muza lui Breton, nu a putut suporta mult timp această atmosferă – după ce și-a văzut propria creativitate încetul cu încetul sufocată, a ales să părăsească căsnicia.

Breton a fost o personalitate contradictorie, un talent scriitoricesc, un implicat în politică, dar și un pasionat de ocultism, segment pe care l-a dezvoltat inclusiv în câteva opere. Colecționa texte ezoterice, găzduia ședințe de spiritism și vedea alchimia ca pe o metaforă a transformării artistice. Eseul său din 1947 Umorul negru a legat comedia de subversiune, inspirând tendințele spre absurd decenii mai târziu.

André Breton a încetat din viață la 28 septembrie 1966, la vârsta de 70 de ani.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Andre-Breton

https://www.tate.org.uk/art/artists/andre-breton-807

https://www.theartstory.org/artist/breton-andre/

Vă mai recomandăm să citiți și:

„Persistența memoriei” a lui Salvador Dalí. Decodarea enigmei suprarealiste a timpului

Arta mistică a cântatului din gât

De la regele Charles la Macron: povestea opincarului român care a făcut artă din piele și tradiție. „Opincile sunt bunicii adidașilor și talpa țării”

O nouă analiză a Manuscriselor de la Marea Moartă ar putea rescrie istoria evreilor