Traind cu Fata-Morgana

Vittorio a ajuns pictor si scenograf, Dan Radu Stanescu – poet si jurnalist, iar subsemnatul – prozator. Cand i-am aratat, mandri, profesorului de romana revistele noastre, acesta s-a inspaimantat, n-a vrut sa mai stie nimic si ne-a sfatuit sa ne varam capetele la cutie. Era sfarsitul anilor ‘50, oamenii erau inchisi pentru chiar mai putin, daramite pentru reviste ilegale. Ce-o fi fost ilegal in ce faceau niste pusti inconstienti de 13-14 ani? imi amintesc ca, intr-una dintre aceste „reviste“, am scris o „cronica“ despre o expozitie de arta vietnameza deschisa la Bucuresti. Habar n-am ce am scris, probabil copiam opiniile altora. Dar numele tarii si peisajele m-au atras iremediabil si nu le-am putut uita. A fost prima mea intalnire cu Vietnamul, o tara categoric exotica.

Cativa ani mai tarziu, in urma cu mai bine de patru decenii, proaspat student, am fost pe punctul sa incep o aventura vietnameza:sa obtin o bursa guvernamentala si sa studiez limba si cultura acelei tari la fata locului. Cred ca incepusera deja formalitatile si ma cuprindeau emotiile, cand a izbucnit (sau a reizbucnit) razboiul. In august 1964 a avut loc incidentul din Golful Tonkin: o nava de razboi americana a fost mitraliata de nord-vietnamezi, americanii au ripostat cu bombardamente masive si razboiul declansat atunci s-a incheiat abia dupa 11 ani. Ce s-a intamplat cu adevarat aveam sa aflu mult mai tarziu, pe atunci intelegeam eronat, din propaganda oficiala, ca niste oameni pasnici fusesera atacati de imperialisti si tara devenise o torta. N-am mai plecat, in mod sigur n-am mai vrut eu sa ma duc intr-o zona de razboi. Colegii care au ales sa plece si pe care ii urmaream de la distanta cu suspiciune s-au intalnit acolo cu profesori excelenti si au reusit sa traiasca intr-o atmosfera care, in mintea mea, aducea cu aceea din Calea regala, celebrul roman al lui Malraux.

• Ana Blandiana, la podcastul „Altceva cu Adrian Artene”: „Am învățat să citesc și am început să…
• Scriitoarea Ana Blandiana, invitată la podcastul „Altceva cu Adrian Artene”, a povestit despre „cea mai grea”…

N-am regretat nici o clipa, mi-am gasit alt drum in viata. Dar am ramas cu nostalgia ca puteam studia limba vietnameza, cum aflasem ca o facuse Mircea Eliade. M-am straduit sa citesc cam toate marile opere care descriau Vietnamul acelor zile si care mi s-au lipit definitiv de suflet. Dar el ramanea un fel de Fata-Morgana. Cu voia dumneavoastra, am sa va indemn sa cititi (sau sa recititi) macar doua, spre imbogatire sigura. Graham Greene a scris Americanul linistit; nu a existat un roman mai bun despre Razboiul din Vietnam. Tim O’Brien a scris Vrajitorul; o poveste de dragoste prin care irumpe si oroarea razboiului.

Dupa alti ani, jurnalist la revista Lumea fiind, citeam zi de zi relatarile agentiilor internationale de presa despre mersul conflictului si am fost martor indepartat al revoltei tineretului american impotriva Razboiului din Vietnam, al protestelor din campusurile universitare, incheiate de multe ori sangeros, al daramarii unui presedinte. Am scris despre toate acestea, in revista amintita si in cartile despre America anilor ‘70. Am vazut toate filmele magnifice inchinate acelei epoci si acelui razboi si nu ma sfiesc sa spun ca am tremurat la multe, iar la altele am lacrimat. As putea spune ca, de o jumatate de secol, traiesc cu Vietnamul, desi nu l-am vazut si, la varsta mea, nu mai am vreo sansa sa ajung acolo.

Stelian Turlea, scriitor, istoric si jurnalist