Secretele celebritatii. Cu celebritatea la psihiatru (I)

Unde dai si unde crapa

Realitatea este ca atunci cand echipa de cercetatori condusa de
Rodrigo Quian Quiroga la Universitatea Leicester din Marea Britanie
s-a apucat de acest gen de experimente, in urma cu patru ani, n-a
avut nici pe departe intentia de a cerceta consecintele
neurologice ale culturii obsedate de celebritati in care
traim: obiectivul oamenilor de stiinta a fost acela de a
vedea in ce mod sunete si imagini distincte pot declansa reactii
ale unor zone cerebrale specifice, pentru a intelege mai bine felul
in care functioneaza memoria umana.

• Max Born, părintele mecanicii cuantice. Câștigător al Premiului Nobel pentru Fizică
• Piotr Ilici Ceaikovski, cel mai popular compozitor rus din istorie. Autorul operelor „Frumoasa din pădurea adormită”…

Asadar, in primele experimente, Quiroga a utilizat electrozi
implantati in creierele unor pacienti suferind de epilepsie cu
scopul de a studia activitatea individuala a neuronilor. Pusi in
fata unor fotografii cu celebritati, animale, dar si obiecte si
chiar monumente, a reiesit ca unii dintre neuronii acestora
au devenit neobisnuit de „selectivi”: unul s-a activat atat la
vederea mai multor fotografii ale actritei Halle Berry
(chiar si la una in care actrita purta masca de Catwoman) cat si la
desene sau numele ei scris pe-o hartie; alte celule cerebrale au
raspuns in feluri specifice similare la Jennifer Anniston sau
turnul din Pisa.

Dar nimic din studiul lui Quiroga nu a indicat ca o anumita
celula este unica care se activeaza la vederea lui Halle Berry, si
nici ca doar Halle Berry e capabila s-o activeze.

Celula bunicii

Rezultatele studiului au fost insa surprinzatoare si pentru ca
au parut a sustine asa-numita „teorie celulara a
bunicii”, un paradox propus de biologul Jerry Lettvin
(foto, jos) pentru a demola tendinta unora dintre cercetatori de a
simplifica la extrem felul in care creierul stocheaza informatii.
Levin a ilustrat pericolul de a face acest lucru printr-un
neuron ipotetic – celula bunicii (the grandmother
cell) -, care-o reprezinta pe aceasta si s-ar activa doar cand
crezi ca ai vazut-o, ridiculizand asadar posibilitatea ca astfel de
celule sa existe, intrucat in acest caz ne-am epuiza rapid
stocul de neuroni disponibili si ar fi catastrofal (cel putin
pentru biata bunica).

Mai curand, creierele noastre codeaza obiecte prin
tipare de activitati, distribuite catre un anumit grup de
neuroni, care permite setului de celule cerebrale de care
dispunem sa faca fata cu semnificativ mai multe concepte. Exista
probe ale acestui fapt in cel mai recent studiu al lui Quiroga, in
care omul de stiinta a descris fiecare neuron care raspunde
selectiv la cate un „concept abstract”. De aceasta data el a
inregistrat activitatea a peste 750 de neuroni din zona cerebrala
denumita hipocamp, iar la unul dintre voluntari a fost
izolat un neuron care a devenit de o mie de ori mai activ la
vederea chipului sau numelui lui Oprah Winfrey; ce-i
drept, acelasi neuron a raspuns si la conceptul de Whoopi Goldberg,
dar intr-o masura mai mica.

Ba chiar, la un alt voluntar, un neuron s-a activat de 300 de
ori mai puternic decat ceilalti ca reactie la vederea unor
fotografii cu insusi Quiroga. Avand in vedere ca cercetatorul nu-i
cunostea dinainte pe niciunul dintre participantii la experiment,
acest lucru fost interpretat drept o dovada a rapiditatii cu care
acest tip de reprezentari se formeaza la nivel cerebral.

De reality se moare

Daca insa vorbim despre cultul celebritatii si obsesia
pentru faima – o tema extrem de actuala – ,
„diagnosticul”psihologilor si psihiatrilor atrage tot mai des
atentia in ultima vreme asupra ceea ce pare a fi devenit valoarea
de baza a societatii de azi: ideea ca a trai fara a fi faimos este
ca si cum nu ai trai deloc, perspectiva ca realitatea „adevarata”
este in ultima instanta cea a reality show-urilor.

Pe 11 noiembrie 2008, dupa ce a fost eliminata din emisiune,
Paula Goodspeed, o fosta concurenta in reality-ul American
Idol, s-a sinucis luand o supradoza de droguri in fata
casei cantaretei Paula Abdul, presedinta juriulul, al carei vot „de
blam” i-ar fi decis eliminarea din emisiune.

Si pe britanicul Simon Foster, participarea la Wife
Swap (un fel de „Schimb de Mame”) l-a costat scump. Mai
intai si-a pierdut nevasta (care l-a parasit pentru altul luandu-i
copiii), apoi casa si in cele din urma slujba. A fost gasit mort,
in urma unei supradoze de droguri.

Cu cateva luni inainte, la mii de kilometri distanta, pe
continentul indian, o tanara in varsta de 21 de ani, Tania Saha,
s-a prezentat la castingul unui talent show avand in buzunar o
sticluta de otrava pe care s-o bea in eventualitatea ca nu va fi
admisa. Nu a fost admisa.

In 2007, Cheryl Kosewicz, procuror din orasul american Reno,
Nevada, dar si concurenta la Pirate Master (un
reality despre pirati care se desfasoara la bordul unei corabii),
si-a pus capat zilelor dupa ce a fost eliminata in urma
televotingului, nu inainte totusi de a-si luat adio de la fani pe
MySpace.

Si Nathan Clutterha, un tanar in varsta de 26 de ani, a decis
sa-si ia viata aruncandu-se de la o inaltime de 30 metri (de pe o
antena de telefonie mobila), dupa ce a participat la
Paradise hotel 2 (reality in care un grup de
tineri traieste intr-un hotel de cinci stele si trebuie sa reziste
la tentatiile unor chelnerite provocatoare). Exista si exemple de
persoane care au decis s-o termine cu viata chiar inainte sa-si
vada visul cu ochii: precum Najai Turpin, care si-a tras un glonte
in cap de Ziua Sfantului Valentin, cu cateva saptamani inainte de
inceperea filmarilor la The Contender, un reality
ambientat in lumea turneelor de box.

Concluzia la care au ajuns specialistii este ca toate acestea
sunt adeseori consecinta unor deliruri paranoide produse la
unele personalitati mai fragile de experienta de a trai o perioada
de timp in fata camerelor de luat vederi si in unele cazuri, chiar
si doar de anxietatea produsa de perspectiva de a o
face.

In secolul 21, nici psihoza nu mai e ce-a fost

De la isteria lui Freud la depresia considerata de specialisti
noul „cancer al secolului”, psihiatria ne-a demonstrat ca si boala
psihica urmeaza „mode” pasagere, gata sa fie inlocuite imediat ce
apare una noua. Acuzati ca sunt principalii responsabili ai
faptului ca tot mai multe alterari banale ale comportamentului
oamenilor sunt definite drept dereglari psihiatrice (fenomen al
carui scop ar fi doar acela de a directiona capitaluri catre
industria farmaceutica) specialistii explica insa ca bolile
psihice sunt tot cele de odinioara, doar manifestarile isi schimba
„fata” potrivit contextului istoric, social si cultural. Prin
urmare, daca ti-e dat sa suferi de delir de grandoare zilele
acestea, cel mai probabil n-o sa te crezi Napoleon, ci Bill
Gates.

Delirul The Truman Show sau Sindromul Truman cum i se
mai spune, a iesit la rampa anul trecut in Statele Unite si Marea
Britanie, pe masura ce psihiatrii din ambele tari au facut publice
cazuri de pacienti psihotici care isi descriu vietile ca fiind
copii la indigo a celei lui Truman Burbank, personajulul principal
din The Truman Show (1998), interpretat de Jim
Carrey. Specialistii spun ca si alte filme ai caror protagonisti
traiesc in lumi ireale sau sunt persecutati de forte malefice –
inclusiv „The Matrix”, „Edtv” si chiar filmul
facut in baza cartii „1984” a lui George Orwell au
aparut in conversatiile cu pacientii psihotici; dar premisa din
The Truman Show („Cum ar fi daca ai fi privit in
fiecare moment al vietii tale?”) este izbitor de asemanatoare cu
ceea ce pacientii descriu ca fiind experienta proprie.

Raportarea la personaje imaginare din fictiuni
cinematografice nu trebuie insa sa duca cu gandul la cazuri
neverosimile: psihiatrii le-au observat in mod direct la pacienti
si le-au descris drept deliruri cu nume specifice: delir de
schimbari climatice, delir de internet, respectiv delirul Truman
Show .

Prin urmare, psihoticii secolului XXI pot refuza sa mai bea apa
pe motiv ca apa este contaminata sau ca gestul lor epuizeaza pe
vecie rezervele hidrice ale planetei, sau sa gandeasca ca sunt
urmariti de spioni militari sau filmati in mod constant de camere
video si ca toti cei din jurul lor participa la un reality show de
proportii. In cazul delirului de internet,
pacientii incorporeaza de obicei world wide web-ul in gandurile lor
paranoide, temandu-se ca net-ul le monitorizeaza si controleaza
vietile.

Aceste deliruri au alimentat dezbaterile de gen „cine a fost
primul, oul sau gaina?”, mai precis daca sunt cele citate cazuri de
paranoia clasica, conformate substratului socio-cultural, sau este
ceva in neregula cu mijloace de comunicare precum reality-urile si
internetul care ii face oameni s-o ia razna?

Delirul conspiratiei

„Cel mai probabil, acesti oameni ar suferi de deliruri oricum”,
declara in New York Times Joel Gold, profesor universitar
si psihiatru la Bellevue Hospital Center din New York, care a
intalnit patru cazuri de persoane internate in spital din 2002 pana
in 2004 cu delir de Truman Show. De altfel, cei care au botezat
astfel boala sunt chiar Joel Gold si fratele lui, Ian Gold,
psihiatru la McGill University din Montreal.

Cei doi specialisti, care in prezent lucreaza la o carte pe tema
delirului Truman Show, sunt de parere ca ceea ce distinge
acesta dereglare de altele este faptul ca antreneaza intregul
univers al pacientului, in care orice lucru real este de fapt
ireal. Alte dereglari sunt in mod specific foarte precis
focalizate – „mi-au pus un microcip in creier,
„extraterestrii vor sa mai rapeasca”, „am fost dus pe
Marte” -, iar aceste situatii ireale devin reale in mintea
pacientilor. „Familia si toti cunoscutii mei joaca in scenariu, o
sarada a carui unic scop este sa concentreze atentia intregii lumi
asupra mea”, i-a spus un pacient doctorului Gold. Altul i-a
povestit ca a facut un drum la New York special pentru a
vedea daca Turnurile Gemene sunt inca in picioare, intrucat desi
vazuse distrugerea lor pe 11 septembrie la televizor, credea ca
face parte din „conspiratia” menita a-l persecuta.

Un mod de a privi delirurile si halucinatiile bolnavilor psihici
este acela ca ei doar duc la extrem ceea ce-i ingrijoreaza
de fapt pe toti oamenii normali. Pacientii schizofrenici
si paranoici pot lua frici comune – cum ar fi cel al furtului
identitatii pe internet – pentru a le amplifica.

„Exista insa o vorba care spune ca doar pentru ca esti paranoic
nu inseamna ca cineva nu te urmareste”, considera medicul Jeffrey
A. Lieberman, presedinte al Departamentului de Psihiatrie de la
Columbia University.

Si totusi, in ultima instanta, abordarea predominanta in
psihiatrie este ca un delir este doar un
delir, psihoza e psihoza, iar scenariul este neesential. Frica,
mania persecutiei si cea a grandorii sunt trasaturi statice ale
gandirii maniacale, cred multi specialisti. Cum ar veni,
daca pe parcursul Celui De-al Doilea Razboi Mondial de exemplu, un
psihotic ar fi crezut ca vecinii erau nazisti, in timpul Razboiului
Rece, el ar fi zis ca este urmarit de spioni de la K.G.B. sau
C.I.A.; dupa cum acelasi bolnav, in perioada de dupa 11 septembrie
ar fi fost persecutat de un membru Al Qaeda.

„Influentele culturale nu ne spun nimic fundamental despre
delir”, spune si Vaughan Bell, psiholog la Institutul Psihiatric de
la King’s College din Londra, care a care a tratat o serie de
pacienti convinsi ca faceau parte dintr-un reality show tv. „Putem
examina influenta televiziunii, a computerelor, a jocurilor pe
computer sau a rock-ului, dar aceste lucruri nu ne dezvaluie noi
forme de boala psihica”, precizeaza el.

________________________________________________________

Citeste aici partea a doua a articolului
care-ti prezinta mecanismele subtile ale secretelor
celebritatii!

Conceptele de virtute,
munca, merit, eroism, geniu, sacrificiu, faima, au palit tot mai
tare in fata celor de celebritate, diva, idol, notorietate,
popularitate. Eroul se distingea prin faptele
sale. Celebritatile prin imaginea lor. Geniul se creeaza pe sine
insusi. Celebritatile sunt create de media. Inovatorii si marii
lideri sunt recunoscuti ca atare in baza unor evaluari si
sedimentari confirmate in decursul timpului. Celebritatea este insa
creatura barfei, a opiniei publice, a ziarelor, a televiziunii, iar
parabola ei temporala poate fi extrem de scurta. Afla mai multe!