Prima pagină Cultura

Când frumuseţea înseamnă suferinţă

Mihaela Stănescu | 04.14.2011 | ● Vizualizări: 6940
Când frumuseţea înseamnă suferinţă     frumusete, infrumusetare, dureros, ciudat, durere, suferinta, femei girafa, legarea picioarelor, corset, incorsetare, deformarea craniului, + zoom
Galerie foto (13)

Simetrie? Proporţii armonioase - dar ce înseamnă armonioase, oare înseamnă acelaşi lucru pentru oamenii tuturor culturilor? O piele netedă? O strălucire interioară, inefabilă şi enigmatică? Nimic nu e mai subiectiv şi, de aceea, mai greu de cuprins în criterii riguroase, decât frumuseţea. Deşi s-ar putea găsi – cu trudă - câteva puncte comune, care să confirme, spre liniştea noastră, că oamenii sunt la fel peste tot şi oricând, că au despre frumuseţe aceleaşi concepţii, realitatea istorică arată că, de-a lungul timpului, precum şi de-a lungul şi de-a latul globului, frumuseţea umană a fost privită în moduri diferite, de la o cultură la alta.

"Frumuseţea este manifestarea unor legi tainice ale naturii, legi care, altminteri, ar fi rămas pe veci ascunse nouă", zis-a Goethe, dar se vede treaba că se gândea la frumuseţea vreunui peisaj sau a florilor, nu la cea a oamenilor. Legi ale naturii? Poate ale culturii, pentru că există în istoria lumii destule exemple cum că omul s-a străduit să "corecteze" natura, în chip trudnic şi cu rezultate bizare. Frumuseţea naturală n-a fost mereu la modă, dimpotrivă: strădaniile de a-l face pe un om să arate altfel decât l-a făcut natura au îmbrăcat uneori forme extreme. Modificând drastic "dotările" anatomice de bază, forma firească a unor părţi ale trupului, câştigată în milioane de ani de evoluţie, demonstrăm că frumuseţea este, adesea, ceea ce vrem noi să fie la un moment dat. Modă, convenţie şi doar pe ici, pe colo nişte "amintiri din epoca de piatră" - criterii care corespund unor realităţi fiziologice şi care arată că, demult, cândva, în copilăria omenirii, "frumos" era ceea ce servea supravieţuirii individului şi speciei - acestea definesc frumuseţea azi.

Dar se poate şi mai rău: ca dovadă, iată câteva stranii idei despre estetica înfăţişării umane, idei care, în decursul vremii, au fost puse în practică prin transformarea profundă a corpului, prin deformări ce mergeau, uneori, până la adevărate mutilări, şocante şi brutale, ce păreau săvârşite cu o adevărată artă a cruzimii. Totul în numele frumuseţii.



Una dintre cele mai cunoscute - şi mai crude - este legarea picioarelor, practicată în China vreme de aproximativ un mileniu. Atestată în secolul al X-lea, nu a dispărut decât abia la jumătatea secolului XX, iar în această mie de ani, milioane de femei au suferit chinuri atroce de pe urma acestei stranii definiţii a frumuseţii picioarelor.

"Picioarele lotus", cum erau numite labele picioarelor astfel deformate, erau rezultatul unui chin de ani de zile, iar efectele asupra sănătăţii fizice şi psihice a femeilor nu erau deloc neglijabile.

Tortura începea la vîrsta de 2-5 ani, înainte ca bolta piciorului să fie pe deplin formată: labele picioarelor fetiţei erau curbate până la frângerea oaselor, degetele erau îndoite spre talpă, cu articulaţiile dislocate, iar picioarele erau legate cu bandaje din pânză udă, care se strângeau prin uscare, strângând şi piciorul ca într-o menghină.

Zilnic sau de două-trei ori pe săptămână, picioarele erau spălate, apoi îndoite şi bandajate din nou; bandajele erau strânse tot mai mult, iar după fiecare "şedinţă" fetele erau silite să stea în picioare sau să meargă, pentru ca greutatea corpului să apese şi mai mult degetele spre talpă şi să ajute procesul de modificare a formei. Ce putea însemna mersul cu astfel de picioare, supuse unor dureri cumplite, e greu de imaginat. Legarea iniţială şi îngrijirile ulterioare erau, de obicei, lăsate în seama unor profesioniste ale acestei practici; era descurajată participarea mamei fetei, de teamă că aceasta s-ar fi putut lăsa înduioşată de suferinţele fiicei şi nu ar fi strâns îndeajuns de tare bandajele. Rezultatul acestui proces, care dura ani, era o modificare profundă a anatomiei piciorului; era considerat reuşit atunci când, la adolescenţă, după încheierea procesului de creştere, piciorul măsura 7-9 centimetri în lungime.

Oricât de curios ar părea, aceste picioare minuscule, cu înfăţişare atât de puţin naturală, erau apreciate din punct de vedere estetic şi considerate o atracţie erotică. (Totuşi, "manualele de sexologie" ale vremii recomandau bărbaţilor să nu încerce să vadă picioarele lotus altfel decât încălţate, căci altfel, ele şi-ar fi pierdut tot farmecul. Nici nu e de mirare - vederea acestei anatomii diforme nu putea produce nicio atracţie.) Încălţate în pantofiori miniaturali, nu mai lungi de 10 centimetri, chinezoaicele ce suferiseră această tortură a frumuseţii nu puteau merge astfel decât cu paşi mărunţi, cu un mers legănat, căci dimensiunile disproporţionat de mici ale picioarelor şi faptul de a merge pe degete afectau echilibrul mişcărilor. Iar acest "mers lotus" era, susţin unii autori, ceea ce dădea, de fapt, farmec fetelor cu picioarele legate şi constituia atracţia erotică asociată fenomenului.

Practica a început să fie abandonată abia la începutul secolului XX, când chinezoaicele mai educate au început să îşi dea seama că occidentalii, deşi fascinaţi, într-o oarecare măsură, de originalitatea acestui obicei exotic, erau totuşi înclinaţi să-l considere o tortură şi o atingere adusă libertăţii femeilor. Nu asta dorea China să arate lumii, aşa că, încet-încet, practica a dispărut. Feministele chineze şi-au adus contribuţia la renunţarea la acest obicei care, oricât de interesant, era, nu mai puţin, chinuitor şi degradant.

Ceea ce nu reuşiseră edictele imperiale date în primii ani ai secolului XX, prin care se încercase abolirea acestei practici, a reuşit interdicţia impusă de regimul comunist, după preluarea puterii în anul 1949: practica legării picioarelor este interzisă şi în ziua de azi.

Deformarea craniului a fost practicată de diferite populaţii, în baza unor criterii proprii de apreciere a frumuseţii: persoanele cu o anumită formă a capului erau mai preţuite, considerate mai atrăgătoare, mai inteligente sau mai nobile decât celelalte. (Unii specialişti sunt de părere că aceste deformări aveau şi rolul de a semnifica apartenenţa la un anume grup). Efectele sunt vizibile la numeroase cranii descoperite de arheologi: deformări drastice ale cutiei craniene.

Cunoscută încă din preistorie - din dovezi fosile - şi atestată în Antichitate, deformarea intenţionată a craniului a fost practicată şi mai târziu: de huni, dar şi de populaţii din insulele Pacificului, de aborigenii australieni, ca şi de amerindieni.

Culturi precolumbiene precum incaşii şi mayaşii, dar şi populaţii native din America de Nord precum Chinook şi Choctaw, obişnuiau să modeleze craniile copiilor, fie teşindu-le fruntea, fie ascuţindu-le creştetul, fie turtind lateral capul, astfel încât craniul să se dezvolte în sus, alungindu-se mult.

Se folosea o varietate de dispozitive de legare şi strângere, iar procesul era realizat în pruncie, când craniul - cu sudurile dintre oase neconsolidate încă - putea fi deformat cu uşurinţă.

Cranii ciudate - cu forme ce amintesc, câteodată, de capetele ţuguiate ale extratereştrilor din comedia Coneheads - au fost dezgropate din multe situri arheologice americane, iar obiceiul deformării craniului a fost practicat în Americi până în epoca modernă, dovadă desenele, picturile şi fotografiile ce înfăţişează atât bebeluşi "puşi la modelat", cât şi adulţi la care e vizibil rezultatul acestui proces de înfrumuseţare.

Femeile-girafe aparţin unui trib birman numit Kayan Lahwi, care trăieşte, în cea mai mare parte, în Myanmar (un mic număr de membri ai săi au migrat în Thailanda) şi au devenit cunoscute pentru lungile lor gâturi înconjurate de coliere spiralate din alamă. Aceste podoabe le sunt puse în jurul gîtului la vîrsta de aproximativ cinci ani şi sunt înlocuite, progresiv, cu spirale din în ce mai lungi.

Antropologii au căutat diverse explicaţii pentru a înţelege originea acestui obicei. O ipoteză sugerează că purtarea colierelor şi deformarea consecutivă le-ar fi ferit pe femei să devină sclave, făcându-le să pară mai puţin atrăgătoare în ochii celor din alte triburi, la care nu exista această practică (un argument în favoarea ideii că "frumuseţea" depinde mult de convenţiile din cadrul unui grup cultural.) O altă ipoteză: colanele ar fi protejat femeiele de muşcăturile fatale ale tigrilor (poate mai degrabă simbolic decât în realitate). Femeile Kayan spun, însă, că le poartă "de frumuseţe", în acord cu canoanele de frumuseţe acceptate în cultura tradiţională a tribului.

Multă vreme s-a crezut şi s-a povestit că această practică ar fi avut ca efect alungirea coloanei vertebrale în regiunea gîtului şi slăbirea muşchilor într-atât încât aceste femei nici n-ar mai fi putut supravieţui fără colanele care le susţineau coloana cervicală, căci gâtul lung şi fragil s-ar fi frânt sub greutatea capului, producându-le moartea.

În realitate, lucrurile nu stau aşa, situaţie dovedită de faptul că tot mai multe femei - mai ales tinere - refuză să mai poarte asemenea coliere, revoltându-se împotriva acestei practici (chiar dacă e tradiţională) şi, mai ales, împotriva ideii de a deveni obiectul unei curiozităţi indiscrete din partea turiştilor şi de a fi exploatate în acest scop de patronii unor afaceri turistice, aşa cum se întâmplă mai ales în Thailanda, unde multe dintre aceste femei au devenit un fel de exponate, atracţii turistice în cadrul unor adevărate grădini zoologice umane.

Asta nu înseamnă că grelele colane de alamă nu produc deformări reale ale corpului. Nu alungesc gîtul prin întinderea coloanei, aşa cum s-a crezut, dar apasă, cu greutatea lor, claviculele şi cutia toracică, împingându-le în jos, ceea ce face gâtul să pară mult mai lung. (Vezi în animaţia de mai jos cum se întâmplă.)

Dacă ni se pare că aceste obiceiuri de a chinui fiinţele umane în numele frumuseţii, deformându-le intenţionat corpul pentru a se potrivi unor canoane estetice arbitare, ar fi cumva apanajul unor populaţii exotice, de pe alte continente, ar trebui să privim şi în ograda noastră şi să ne amintim şi de practici europene similare.

Una dintre cele mai cunoscute a fost purtarea corsetelor. Menite să sublinieze subţirimea taliei, aceste piese ale garderobei feminine au fost, în forma lor extremă, nişte dispozitive generatoare de disconfort ce produceau, cu vremea, şi deformări anatomice care nu erau lipsite de pericol.

Dacă un corset confecţionat doar din pânză tare şi legat cu şireturi rezistente strângea moderat talia şi o scotea în evidenţă fără a fi, totuşi, prea greu de suportat, în schimb "corsetele cu balene" (întărituri din fanoane de balenă sau sârmă de oţel), ajunse la modă în secolul al XIX-lea, pe vremea cînd frumoasele vremii aveau ca ideal o talie cu circumferinţa de numai 40-45 cm, erau, pentru multe femei, aproape nişte instrumente de tortură, timp de mulţi ani din viaţa lor.

Fenomenul a ajuns la apogeu în timpul în care a fost la modă aşa numita "talie de viespe", în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Aceste corsete, elaborat lucrate, cu forme curbe care subliniau arcuirile trupului feminin şi rigidizate prin balene, apăsau organele abdominale, împingându-le în sus. Strângerea constantă în corset presa ficatul, putând determina modificări în forma acestuia. Cu timpul, cutia toracică se deforma, îngustându-se în partea de jos. De altfel, scopul strângerii în corset era, pe termen lung, tocmai această modificare de durată a siluetei.

Adesea, doamnele astfel gătite puteau respira doar cu vârfurile plămânilor (părţile superioare), în timp ce în ţesutul pulmonar din porţiunile inferioare se acumula mucus, care afecta funcţia respiratorie, producând o tuse uşoară, dar persistentă. În atmosferă înăbuşitoare, o femeie strânsă în corset putea să leşine din cauza oxigenării insuficiente. Nu fragilitatea înnăscută a "sexului slab" era de vină; în asemenea cazuri, femeia era, la propriu, o victimă a modei.

Curios totuşi - sau poate nu, având în vedere câte lucruri fac femeile pentru a arăta bine - multe dintre aceste doamne nu numai că se supuneau de bună voie strângerii în corset, dar se şi simţeau mândre de reuşitele lor.

Asta pentru că micşorarea taliei se făcea progresiv, în urma unui antrenament care dura ani de zile. Mamele considerau de datoria lor să-şi modeleze fiicele cu ajutorul corsetului, pentru ca acestea să aibă, mai târziu, silueta la modă. Fetiţele erau puse să poarte corset de la vârsta de 12-13 ani, uneori - dacă aveau nişte mame mai "extremiste" - mai devreme, chiar de la 7 ani. Corsetul era strâns progresiv, astfel încât corpul să se obişnuiască treptat cu senzaţia şi să se adapteze. Copilele purtau corsetul chiar şi noaptea, când li se permitea să îl lărgească vreo 2-3 centimetri, după care, în timpul zilei, era strâns din nou. Unele şcoli de fete organizau chiar competiţii între eleve, pentru a le încuraja să poarte corsetul. Zi după zi, an după an, corsetul strâns tot mai tare îi dădea tinerei fete, la vârsta ieşirii ei în lume, mult-râvnita siluetă cu talie de viespe, mândria unei femei şi una dintre marile ei atracţii, după canoanele estetice ale vremii.

O adevărată bătălie a opiniilor a luat naştere în Europa - contaminând şi SUA - în jurul acestei practici, o polemică aprinsă, care a durat ani întregi şi a rămas în istorie sub numele de "controversa asupra corsetului". În anii 1860, sute de articole, apărute în zeci de publicaţii - de la larg-cititul The Times până la specializata Lancet, prestigioasa revistă medicală britanică - dezbăteau, prin vocile medicilor, ale comercianţilor, dar şi prin vocile consumatoarelor (femeile) argumentele pro şi contra strângerii în corset.

Medicii susţineau că această practică duce la deformarea şi chiar fisurarea coastelor, produce o presiune periculoasă asupra organelor abdominale şi toracice, slăbeşte muşchii, influenţează negativ postura şi, astfel, sănătatea coloanei vertebrale şi creează probleme legate de sarcină şi naştere.

Numeroase femei, în schimb, se declarau ataşate de acest obicei, afirmând chiar că, după o perioadă - dificilă - de antrenament, de obişnuire cu corsetul, ajungeau să se bucure de plăcerea de a-l purta. Probabil ideea de a fi la modă, satisfacţia de a primi tributul de admiraţie al celorlalţi, sentimentul reuşitei după o îndelungată strădanie contribuiau la această stare de mulţumire.

Talia zveltă şi silueta de clepsidră sunt şi acum la modă, dar exagerările strângerii în corset au apus - deocamdată. Dar cine poate şti ce mai urmează?

Până una-alta, pantofii cu tocuri înalte, cu care femeile au o relaţie aparte, par să fie echivalentul modern al corsetului sugrumător, în ceea ce priveşte necesitatea antrenamentului, durerile produse şi limitarea libertăţii de mişcare. Cu alte cuvinte, se schimbă, din când în când, doar partea de corp vizată, nu şi concepţia de bază: "Il faut souffrir pour être belle" (adică, pe franţuzeşte, tre' să suferi ca să fii frumoasă).