„Olympia” lui Édouard Manet: de la acuzații de imoralitate și plagiat la redefinirea nudului în pictura modernă

Atunci când Édouard Manet a prezentat Olympia la Salonul de la Paris din 1865, lucrarea a declanșat imediat un val de reacții vehemente din partea criticilor și a publicului. Tabloul a fost acuzat de vulgaritate și imoralitate, fiind descris de unii contemporani drept „un afront adus artei”. Relatările epocii consemnează că personalul Salonului era nevoit să intervină frecvent pentru a calma vizitatorii scandalizați de nudul direct și confruntător al Olympiei. Cu toate acestea, la mai bine de un secol și jumătate distanță, pictura este privită nu doar ca o capodoperă a modernității timpurii, ci și ca un moment de cotitură în istoria artei. Iar controversele legate de Olympia, astăzi expusă la Musée d’Orsay, nu se opresc la reacțiile morale ale epocii, ci includ și dezbateri persistente despre originalitate, influență și plagiat, teme care continuă să alimenteze interpretările acestei lucrări.

Édouard Manet, a cărui operă a oscilat între realism și impresionism, cu tehnici de pictură inovatoare și subiecte provocatoare, a pictat adesea complicațiile și detaliile banale ale vieții cotidiene din Parisul secolului al XIX-lea. A Bar at the Folies-Bergère (1882), de exemplu, este considerat poate cel mai faimos portret de barman din istoria artei.

• Funicularul, ingineria care face accesibile pantele imposibile
• Puțini îi știu numele, dar invenția ei a schimbat viața a milioane de femei. Josephine Cochrane…

În ceea ce privește lucrarea lui pe care a numit-o Olympia (1863), aceasta pare a fi inspirată de Venus din Urbino (1538) a lui Tizian, înfățișând figura centrală dezbrăcată drept o curtezană încrezătoare, dezinvoltă și cuceritoare. Inclusiv Le Déjeuner sur l’herbe (1863) a stârnit mare vâlvă la Paris, prin reprezentarea unei femei goale la picnic alături de doi bărbați și o femeie pe jumătate îmbrăcată, tabloul fiind de altfel interzis la Salonul din acel an.

Pictată în 1538 pentru Guidobaldo della Rovere, duce de Urbino, Venus din Urburo a lui Titian a întruchipat senzualitatea Renașterii. Personajul nud, adesea interpretată drept mireasă sau zeiță, se întinde pe țesături luxoase, cu privirea pudică, în fundal zărindu-se un câine adormit și o servitoare care aranjează un cufăr de haine.

Compoziția lui Tizian a devenit un model pentru artiștii europeni, copiată și venerată timp de secole. Până în secolul al XIX-lea, instituțiile academice au consacrat-o drept standardul de aur pentru nudul feminin – un simbol al frumuseții atemporale, și nu al controversei.

Olympia lui Manet preia schema compozițională a lui Titian: nudul culcat – prezența servitoarei și accentele florale, însă rescrie fiecare detaliu astfel încât tabloul să nu seducă privitorul, ci să îl confrunte direct. Olympia nu era o zeiță sau o mireasă. Privirea ei confruntătoare, postura verticală și colierul negru la baza gâtului (un simbol al muncii sexuale în Parisul anilor 1860) o marcau ca fiind o curtezană modernă. Spre deosebire de curbele moi ale lui Venus, corpul Olympiei este unghiular, aproape real și straniu.

Câinele loial din tabloul lui Titian a devenit o pisică neagră în opera lui Manet – un semn al promiscuității. Menajera, în loc să se ocupe de lenjerie, îi prezintă divei feminine un buchet de flori, cel mai probabil primit de la un client. Iar ambalajul buchetului, destul de neglijent și grosolan aranjat, contrastează cu draperia meticuloasă a lui Titian.

Pensula lui Manet a amplificat provocarea. A renunțat la gradațiile netede în favoarea contrastelor plate și dure, făcând ca Olympia să pară „neterminată” pentru contemporani. Fundalul, un gol întunecat, a negat profunzimea și decorul așteptate de la arta de salon.

Odată expusă, Olympia a provocat reacții imediate și vehemente. Criticii l-au acuzat pe Manet că ar fi „furat” modelul lui Titian, unii ironizând tabloul și tratându-l drept o parodie lipsită de rafinament. Aceste acuzații ignorau însă intenția reală a artistului. Dacă Venus din Urbino idealiza virtutea și senzualitatea aristocratică, Olympia expunea fără menajamente ipocrizia morală a Parisului burghez aflat în plină transformare industrială, un oraș în care prostituția era omniprezentă, dar acceptată doar atâta timp cât rămânea invizibilă. Prin această confruntare directă, Manet nu provoca doar gustul estetic al publicului, ci îl obliga să privească frontal mercantilizarea trupului feminin și, implicit, a artei înseși.Așa cum susținea scriitorul Émile Zola, apărătorul înfocat al lui Manet: „El spune doar că o operă de artă este o personalitate…nu un subiect pentru Academie”.

Pe de altă parte, maeștri renascentiști precum a fost și Titian împrumutau în mod obișnuit compoziții, considerându-le instrumente comune. Doni Tondo a lui Michelangelo seamănă cu Madonna della Seggiola a lui Rafael; niciunul dintre ei nu a fost acuzat de plagiat. Dar, până în secolul al XIX-lea, cultul romantismului pentru originalitate a redefinit meritul artistic. Pentru unii, Olympia era doar o „copie fadă”, dar alții, colegii lui avangardiști, considerau că reinterpretarea lui Manet era o sfidare calculată a convențiilor academice.

Cercetările recente reîncadrează Olympia ca un gest de deturnare deliberată a unei imagini canonice, folosită pentru a-i schimba sensul. Așa cum observa istoricul de artă T.J. Clark, „Manet nu îl imita pe Titian; îl interoga”. Prin această modernizare radicală a lui Venus, artistul a pus în lumină felul în care arta a contribuit, de-a lungul timpului, la construirea și „îndulcirea” unei imagini acceptabile a sexualității feminine.

Olympia nu a fost un gest de imitație, ci unul de ruptură, și tocmai această ruptură, inconfortabilă și imposibil de ignorat, marchează începutul artei moderne.

Surse:

https://blog.artsper.com/en/a-closer-look/edouard-manet-olympia/

https://www.britannica.com/topic/Olympia-painting-by-Manet

Vă mai recomandăm să citiți și:

De ce aveau oamenii frunți mai late în trecut? Adevărul sumbru din spatele tablourilor celebre

Misterul unui tablou celebru, în sfârșit rezolvat după 77 de ani

Tablouri blestemate: „Femeia care plânge” a lui Picasso și alte opere care ar aduce ghinion

Cum se restaurează un tablou? Radiografia operelor de artă