Cafelele mele

Cred ca la Dolhasca! Zic domestic pentru ca obiceiul l-am deprins de la nevasta-mea…

Aveam un somn destul de fragil, niciodata nu zaceam in orele diminetii incleiat in vise si cearceafuri, ochii mi se holbau brusc, mintea era limpede, trenul care trecea la cativa metri de casa imi crea impresia ca sunt taiat voios in doua, cu timpul ma obisnuisem. Nu ar fi fost nevoie de nici un stimulent ca sa realizez dintr-o data camera uriasa, soba dubla de teracota, dulapul enorm, avand vesnic deasupra, ordonate pe foi desfacute de ziar, mere de diferite soiuri, parfumate, galbene, rosii…

• Ziua în care s-a deschis oficial cel mai vechi muzeu din România
• Ziua în care accesul la informaţie nu a mai depins de avere

Dar m-am molipsit. Fierbeam rapid apa pe aragazul din bucatarioara improvizata, adaugam trei lingurite de cafea, indoiam lichidul cu lapte (ca orice ageamiu!) si, asezat pe una dintre treptele de ciment din pragul usii, contemplam fericit curtea, copacii, drumul, calea ferata, bariera, cantonul… Deseori o surprindeam pe eleva Milica, matinala, subtirica, cu gura muscata, intorcandu-se spasita, cu ochii in terasamentul de pietris, calcand grabita din traversa in traversa… Venea de la muncitorii din balastiera, trebuia sa se spele cu grija, sa-si tina comprese reci pe buze si sa se duca silitoare la scoala… Cafeaua capatase un gust delicios!

Pe urma m-am inrait, m-am rafinat! Nu mai turnam nici o picatura de lapte, am renuntat definitiv la zahar. Experimentam fel de fel de combinatii personale, cu simturile atatate de lecturi, amestecate si ele savant, incuind usa cu speraclu (proprietarul ne daduse o singura cheie, de alama, iar nevasta-mea, ca sa nu o pierdem, o legase de stetoscopul ei), punand o patura in geamul cu gratii carliontate floral (odaia fusese planuita de gazda sa devina pravalie, deci protejata de eventualii hoti), cel dinspre gradinita cu crini si melci, blocandu-l pe celalalt (care dadea intr-un spatiu concentrationar, destinat gainilor ratacitoare), astupandu-l total c-un frigider imens, impins acolo impreuna cu vizitiul si cu soferul de pe Salvarea de la spital…

Un bec de 500 de wati, cat un balon, ilumina feeric, extravagant, plutitor incaperea faradelegilor mele: citeam, sorbeam, topaiam exaltat pe covoare, uneori scriam versuri periculos de naive, ca sub dictare, le intonam cu glas tare, grav, convins, adevarate imnuri nationale, oprindu-ma teapan, vertical, cu mana la invizibilu-mi cozoroc al sepcutei de inger posedat. Nimeni si nicaieri in lume nu traia o bucurie mai mare ca a mea!

Desigur, cantitatile de cafea bauta cresteau treptat. Nu mai pridideam sa clocotesc apa, foloseam o oala de ciorba, apoi o galeata, in fine un cazan de rufe… Devenisem dependent de cisterne! Conectat permanent, ca la terapie intensiva, mi se administrau perfuzii bestiale de cofeina pura.

Fiindca am ajuns pana aici… Atunci am descoperit intr-un volum de corespondenta de-al lui Balzac o chestie demna de geniul sau: tipul manca si zatul! Cu lingura, cu polonicul! Imediat i-am urmat exemplul. Rezultatul a fost teribil.

Peste o vreme, imbibat de Comedia umana, am produs Infernala comedie. M-au inchis. Dupa ani grei de temnita la ocnele de sare radioactiva, fui gratiat. Astfel am devenit Cersetorul de cafea! Rugati-va pentru sufletul meu…