Cantecul pietrei pe muntele de apa

Atelierul lui Brancusi a revenit statului francez si geme, de zeci de ani, de vizitatori. Astazi, la Hobita natala, pe un bolovan din curtea unei case jerpelite, sta scris: „Aici s-a nascut Constantin Brancusi.“ Aiurea, aceea nu este casa sculptorului. Adevarata casa zace in parasire la putina departare de falsul memorial: jumatate la pamant, jumatate inca sprijinindu-se de aer. La Targu Jiu se gaseste singura lucrare de sculptura monumentala a lui Brancusi. Un unicat care, mai mult ca sigur, valoreaza mai mult decat orasul.

Acum cativa ani, intreg ansamblul (Masa Tacerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sarutului, Coloana fara Sfarsit) a fost restaurat folosindu-se tehnologii de reconditionare specifice nu lucrarilor de arta, ci constructiilor (de piatra si metalice), intr-un iures de finantari care n-a fost inca descalcit. Inmormantat la Paris, Brancusi a fost rapus in Romania.

Am intalnit olari fericiti
In zona Horezu, olaritul are o veche traditie. Am cautat aici un atelier de olarit in care sa se lucreze cat mai aproape de aceasta. L-am gasit intr-un sat vecin Horezului, la Maldaresti. Mesterul olar de aici este o femeie: Simona Ungureanu. Paradoxal, faptul ca nu provine dintr-o familie de olari a facut-o sa incerce a deprinde, incetul cu incetul, mestesugul originar. Din locuri alese cu grija, Simona Ungureanu isi aduce lutul, pe care il lasa apoi in pace un an de zile.

Ploile, inghetul, apoi dezghetul, mai apoi lumina si caldura Soarelui pregatesc, rand pe rand, pamantul. Framantat, acesta se asaza pe roata olarului (invartita, asa cum se cuvine, cu piciorul). Urmeaza uscarea naturala, apoi arderea in cuptor. Pe urma, intoarcerea la roata, pentru a aseza pe vasul de lut un desen unic. Culorile sunt extrase, cu un soi de moara actionata manual, din argile colorate, caolin si oxizi naturali.

Sculele cu care se aplica pictura poarta denumiri vechi (tiple, gaita) si sunt confectionate din coarne de vita si pene de gasca. Vasele sunt supuse din nou supliciului focului, apoi se intorc pentru ultima oara in mainile olarului, pentru smaltul stralucirii finale, intarit, de asemenea, in foc. Productivitatea unui asemenea sistem de lucru nu este mare, in schimb ceramica Simonei Ungureanu poarta pecetea lucrului autentic.

Perlele uriase ale Pamantului Urmatoarea oprire: Costesti, la cca 40 de kilometri de Ramnicu Valcea, pe soseaua nationala ce duce la Targu Jiu. Intrat in istoria recenta ca loc al uneia dintre penibilele „batalii“ dintre hoardele de mineri migratori si autoritati (lupte incheiate cu de tot ridicola „pace de la Cozia“), Costestiul este „cuibul“ trovantilor, al uriaselor oua ale Pamantului.

Zamisliri de nisip, formate prin compactarea acestuia in urma unor puternice seisme, trovantii de Costesti (li se mai spune si balatruci) sunt considerati a fi cele mai mari formatiuni geologice de acest tip din lume. In jurul lor s-a construit o adevarata mitologie: se spune ca aceste pietre ar fi vii si ca ar avea puterea de a influenta viata oamenilor. In zona, aproape ca nu este casa in ograda careia sa nu odihneasca un balatruc. Cei care se poarta frumos cu ei, care ii mangaie si-i uda, se gasesc sub protectia pietrei.

Prin lege, trovantii de Costesti sunt protejati; prin traditie, sunt cautati si luati de la locul lor, din preajma uriasului deal de nisip unde s-au nascut, si „gazduiti“ de oamenii locului. Un lucru ramane: spectacolul oferit de campul cu trovanti, gratia si forta pietrei, demonstratia faptului ca arta (si cea moderna), in manifestarile ei cele mai izbutite, nu face decat sa reproduca ceea ce Dumnezeu a facut intr-una dintre cele doar 6 zile de munca pe care le-a prestat in folosul umanitatii.

Cum se mai invarte roata doar cativa kilometri mai la vest de Costesti, soseaua se transforma in spatiu de expunere pentru mesterii ceramisti din zona Horezu. Aici, in prima parte a lunii iunie, se organizeaza anual Festivalul Cocosul de Hurez, cu participarea „scolilor de olarit“ din toate zonele tarii. In asteptarea acestuia, mesterii invart de zor roata si incing cuptoarele. Produsele lor, oferite spre vanzare, impodobesc drumul, de o parte si de alta.

Cererea, insa, a influentat oferta: vasele cu forme, desene si culori traditionale se insotesc cu alcatuiri pestrite de ceramica, lipsite de orice noima. Legea o face banul clientului, n-o mai face traditia. Celor care se grabesc sa-i judece pe olarii de Horezu le reamintesc faptul ca „mandrele“ palate cu turnuri de tinichea, fala tiganilor imbogatiti prin munca grea si cinstita, sunt proiectate de arhitecti. Pe bani. Partea buna a lucrurilor este ca ceramica de Horezu supravietuieste asaltului cererii de kitsch-uri.